Ei argumentau cam așa: “obiectivitatea, legile științifice, funcțiile de adevăr, chiar logica nu sunt nici neutre, nici eterne, ci sunt o viziune asupra lumii, asupra structurii economice de putere și sunt idealurile politice ale clasei conducătoare, ale burgheziei din Occident”. Deci acest Zeu care se numește “adevăr” nu este chiar o divinitate a axiologiei “perene”…ci vrea să însemne un adevăr abstract care se adaptează în funcție de lupta de clasă. Adevărul este după Adorno acel “fapt” al realității care are un grad mare de proteism. Adică se schimbă în funcție de scopul politic și social. Uau!! Nu există istorie obiectivă, ci doar istoria opresorului spun dumnealor. Atunci există și istoria celor oprimați. Deci se ajunge la o relativizare totală. Iar Logica este o armă a birocrației îndreptată împotriva maselor.
Și se merge mai departe în atacul furibund îndreptat spre Adevăr: legile științifice…fizice, chimice etc sunt un demers conștient în vederea controlului societății. Acest demers oarecum exotic, parcă vine de undeva din “puțul” anarhismului și după mine înseamnă abdicarea rațiunii și a Realității. Și aceste anarhisme duc inevitabil la un atac frontal asupra Adevărului (pentru sine) în așa măsură încât să se poată folosi armele misticii, a religiei sau a viziunii politico-dialectice. Adevărul are aici de luptat cu tendințele egalitaristo-anarhiste și se îndreaptă spre un antiraționalism care secătuiește mintea. Această abordare a Adevărului este total legată de “acel” adevăr care vine din zona politică, economică și socială. Iar aici se vede (pentru cine este imparțial și realist) o incongruență între Adevărul ca și concept și unele idealuri de dreptate socială. Adorno & Co duce adevărul lui într-o direcție unde se naște posibilitatea ca să nu fim liberi (am văzut în Evanghelia după Ioan). Și dacă iarăși am ajuns la libertate aș dori să vedem ce se mai spune prin târg despre o legătură între adevăr și libertate. În cartea lui Sartre, Existență și adevăr, suntem conduși spre acel aforism care a făcut istorie și care suna așa: “Temelia adevărului este libertatea” sau răsturnat: “nu există libertate fără adevăr”. Sartre mege pe făgașul în care te poți îndrepta spre acel adagio existențialist “adevărul este o obtiune”. Condiția originară a bietului om este ignoranță și așa adevărul are capacitatea să se dezvăluie omului în mod treptat. Ființarea adevărului dispare odată cu omul, iar Sartre ne incită să nu căutăm adevăruri logice sau un adevăr universal sau abstract…ci să încercăm să definim un Adevăr care se confundă cu omul viu, cu istoria lui, cu libertatea lui. “Adevărul este resimțit sau trăit” ne spune Sartre adică tot ceea ce este trăit revelează Adevărul. Dar ce putem înțelege prin asta?? Înseamnă la o prima navigare că Adevărul se conturează din ignoranța inițială a ființei umane prin însăși acțiunea omului. Și prin această acțiune, adevărul pe care îl generează omul este de fapt posibilitatea omului. Adică omul este ființa prin care Adevărul vine în lume din interioritatea lui. De aceea Sartre ne spune că Ființa este cognoscibilă, adică ea poate fi cunoscută. Ființa fiind cognoscibilă poate întemeia, poate pune fundamentul libertății. Asta vrea să spună, că eu Om am reușit să ajung la propria mea determinație, eu îmi sunt propria mea negație. Eu am reușit să ajung la adevăr pentru că am obtat în viață pentru cunoaștere. Asta este Primo.
Secundo: eu alegând să cunosc mi-am anulat ignoranța și cel mai important lucru, eu m-am pus în fața propriei responsabilități. (Când înțeleg conceptul de “responsabilitate” eu deja înțeleg și ce înseamnă cunoașterea, adică faptul de a nu fi ignorant). Toate se leagă între ele…și există un flux vizibil al devenirii fenomenului cunoașterii care în final ajunge la adevăr. Dar mai există și o altă latură a adevărului. Există acea coabitare dintre individ și adevăr, mai bine zis este vorba de permanenta interogare a adevărului. Astfel adevărul are o strânsă legătură cu istoria, cu trecutul. În acest fel adevărul este ceva viu, ceva care zburdă jucăuș prin timp. Un adevăr al unei generații poate fi pentru generația viitoare o mare minciună.
Zeii grecilor au ajuns odată cu apariția și consolidarea Creștinismului, doar butaforii și repere nostime. Zeii Greciei au fost agreați, doriți atâta timp cât ei au fost în stare să lumineze viața “enoriașilor”. Când s-a instalat Creștinismul, zeii au fost dați uitării. Orice adevăr înseamnă până la urmă o revelație și înseamnă și că cei care cred într-un adevăr au o obligație față de acesta. Un adevăr care trece din generație în generație nu își pierde caracterul de adevăr și el prin repetativitate devine o “entitate apriorică”. Dar dacă ne raportăm la adevărurile “mari”, “grele” cu impact major pentru omenire, atunci ele trebuie să poarte în structura lor argumentele și măsura timpului. Trebuie o încuviințare masivă pentru a-i putea oferi o prezență unanim recunoscută în lume. Un adevăr major ca ăsta de exemplu: “cel mai puternic supraviețuiește!!” este un adevăr care nu îl poți contesta. Sigur Darwin când l-a formulat s-a gândit la evoluția speciilor, dar dacă îl privim acum retrospectiv ne putem da seama că el rezistă și poate rezista peste generații. Orice om care are un anumit potențial, într-o direcție sau alta, el poate rezista datorită faptului că se poate folosi de mintea lui (este puternic) ca să își evalueze zonele “tari” și zonele “slabe”. Dacă realizează că zonele “slabe” trebuie “întărite”, el datorită faptului că este puternic va acționa în așa fel să și le întărească. Simplu nu. Și tot dacă este puternic, va înțelege și va conștientiza ce măsuri trebuie să ia astfel încât să nu fie vulnerabil. Sau alte și alte exemple de adevăruri care creionează statutul de om puternic care ia toate măsurile necesare în consecință. Dar de exemplu cel care afirmă că viața și istoria omului are un sens, chiar dacă este greu de digerat pentru mulți, acest adevăr poate fi inteligibil în complexitatea lui numai pentru o ființă care se situează înafara fenomenului. De ce?? Pentru că noi oamenii ca să înțelegem istoria și mersul vieții avem nevoie pe lângă o detașare și o asimilare a istorie din perspectiva viitorului, dintr-o perspectivă a unor scopuri viitoare. Ori aceste scopuri și însăși viitorul nu îl poți ști. Un om simplu sau chiar un istoric care a trăit în perioada Renașterii nu putea să își întemeieze un adevăr despre istorie, luând la “întrebări”…Iluminismul (de exemplu). Și atunci cum stă treaba?? Păi treaba stă așa cum ne-o spune Sartre: nu poți ști adevărul numai cel al timpului în care trăiești, nu și cel care va veni sau adevărul generației tale, a modului specific de gândire și de acțiune. Fiecare epocă deține un sens obiectiv și coerent, care se crează, adică se autocreaza fără dubii…prin simplu fapt că trăiesc efectiv acel sens. Adevărul generației mele (generic) este un adevăr care chiar dacă nu l-am înțeles sau nu l-am metabolizat, totuși l-am trăit ca un adevăr care s-a întâmplat și l-am transmis mai departe.
Aș vrea în câteva cuvinte să ne aplecăm asupra noțiunii de post-adevăr. În zilele noastre mai ales avem de-a face cu această noțiune care de fapt reprezintă faptele alternative. Și asta pentru că se încearcă demitizarea adevărului obiectiv și mai departe dorința de a denunța ca fiind o superstiție. Se mai încearcă și așezarea adevărului obiectiv în zona mitologicului sau mai bine zis ca un vestigiu, ca o rămășiță a Culturii vechi, considerată o Cultură alienată și anacronică. Și se observă o iritate aproape generală dată de fuga furibundă față de cunoaștere în general. Asta pe de-o parte și pe de alta atacuri multe și concertate la adresa conceptului în sine de adevăr. Adepții post adevărului propun falși “idoli” care se încadrează în noțiunea de post-adevăr și în existența unor așa zise “fapte alternative”. Dar astăzi se poate afirma că la nivel de societate există o mefiență față de adevăr. Cineva “deștept” zicea: “astăzi nici adevărul nu mai este ce a fost”. Superb!! O chestie care dacă nu ar fi hilară ar fi imposibilă!! Încercând să aruncam o privire asupra adevărului în epoca dezinformării putem spune câteva cuvinte: dacă îl cităm pe Stagirit, el ne spunea că: “datorită faptului că omul este dornic să cunoască, el respinge neadevărurile și minciunile”. Oare să fie adevărat?? Cum a putut să ajungă la această concluzie?? O comunicare autentică poate duce totdeauna la Adevăr?? Stagiritul ne spune că cel mai scurt drum de a ajunge la adevăr este folosirea retoricii, care poate înlocui dialectica lui Platon. Dar tot el recunoaște că și metoda dialectică și cea a retoricii specifică sofiștilor duc la căutarea adevărului și sunt împreună necesare. Ambele înmagazinează capcane nevăzute și amândouă pot produce dacă sunt folosite în exces un clivaj între un adevăr empiric și unul abstract. Și capcana cea mai dură, mai grea este dezinformarea, adică minciuna. Dar adevărul definit la modul vechi, antic este până la urma concordanța, adecvarea între gândire și Realitatea obiectivă.
Sau cum ziceau filozofii, o corespondență între planul ideilor și lumea fizică. Minciuna sau falsitatea se ivește atunci când există o neconcordanță între judecată și realitate. Pe această linie se înscrie concepția lui Aristotel, mai bine zis pe corespondența dintre adevăr și ființă. La el există două tipuri de adevăr: un adevăr care ține de intelectul pasiv, adică de rostire și acesta este supus falsului și erorii. Dar mai există și adevărul ontologic care ține de cunoașterea esenței realității (sau altcumva spus el privește universalul), adică de ființa ființării și acesta se folosește de intelectul activ. Acesta, ne spune tot Aristotel nu este supus falsului sau erorii, doar există posibilitatea ignoranței. Această ignoranță a existat și va exista totdeauna și înseamnă că omul nu posedă pur și simplu cunoștinte despre ceva. Cum poți să cunoști de exemplu “zăpada”, fenomenul zăpezii în esență lui, adică în totalitatea adevărului dacă tu nu cunoști: ce este zăpada?? Unde și când apare zăpada?? Cum se formează zăpada?? De ce apare zăpada la înălțimi mari sau în funcție de anotimp?? Din ce substanță este compusă zăpada?? Samd. Dacă ști toate astea inclusiv procesele chimice din intimitatea fulgului de zăpadă…înseamnă că poți să afirmi că tu deți adevărul zăpezii, cunoști tot ce este legat de zăpadă. Dacă nu ști toate astea, nu poți să afirmi că tu cunoști adevărul zăpezii. As trage acum o concluzie cuprinzatoare: “Nici adevărul neică nu mai e ceea ce a fost!!”.
Marcel Mureșan
Citește și
Mai poate adevărul să ne convingă?? (foileton 2)
