Marian Ilea – Mircea Bochiș, I se spunea Armeanul (piesă de teatru în cinci scene), Editura EUROTIP, Baia Mare, 2024, 116 p., I.S.B.N. 978-606-617-575-3 [ediție bilingvă, în limba română și franceză: Mircea BOCHIȘ – Întâlnirea lui Mircea Bochiș cu D2, pp. 4-5; Marian ILEA – I se spunea Armeanul (piesă de teatru în cinci scene, pp. 8-54; și în limba franceză: Mircea BOCHIȘ –Mircea Bochiș avec D2, pp.58-59; Marian ILEA – On l’appelait l’Arménien. Pièce de théâtre en cinque scène. Traduction du roumain et note de Dominique ILEA, pp. 60-112; ilustrații color – reproduceri după lucrări de pictură și grafică color din portofoliul artistului Mircea Bochiș – intercalate între paginile textului dramaturgic, sub forma unui album ilustrativ de autor [fără identificări prin titluri sau date de catalog]: pp. contrapagina de gardă, 2, 6-7, 9, 11, 13, 15, 17, 19, 21, 23, 27, 29, 31, 33, 35, 37, 39, 41, 43, 45, 47, 49, 51, 53, 55-57, 61, 63, 65, 67, 69, 71, 73, 75, 79, 81, 83, 85, 87, 89, 91, 93, 95, 97, 99, 101, 103, 105, 107, 109, 111, 113-116]
Un nou titlu editorial adus pe piața cărții de artă de «binomului cultural–artistic mediomontez» Marian Ilea – Mircea Bochiș este de natură să suscite orizonturi de așteptare legitim de diversificate.
1. Dinspre câmpul literaturii contemporane avem toate motivele să bănuim că noul proiect dramaturgic – ficționat de Marian Ilea– «I se spunea Armeanul» va stârni un interes dinamic în lumea teatrului românesc contemporan (și – probabil – nu numai!). Asta deopotrivă prin particularitățile scriitoricești – ce tind să estompeze „granițele” stilistice și tehnice care separă scriitura dramaturgică de scriitura prozastică – și care restrâng, minimalist, cerințe auctoriale privitor la potențiale montări scenice/filmice, lăsând astfel câmp larg deschis „intervenționismului” imaginarului regizoral – libertate atât de dragă (și, nu rare ori, într-atât de benefică) „înscenărilor” teatrale și filmice actuale care exersează chei și viziuni de montare postmoderne; pe de altă parte, prin rafinata parabolă ficțională a textului dramaturgic, care abordează mecanisme de depozitare, în memoria individuală/colectivă, a unor urme evenimențiale reverberate de amintiri ale tragicului genocid etnic («Metz Yeghhérn»/„Marele Rău”) al armenilor creștini din Turcia imperial otomană petrecut în vremea celui dintâi Război Mondial (1915-1919; prelungit, după unele opinii, până în…1923!). Trei personaje – „botezate” generic/simbolic D1, D1 și D3 în (aporape) singurele indicații scenice care prefațează textul: „piesă de teatru în cinci scene”, și „puse” în relația filiației a trei generații („…fiind de fapt bunicul Elias, fiul și nepotul său.)” – convorbesc pe parcursul celor cinci scene, cel mai adesea monologal, jucând roluri de „povestași” complementari în depănarea unor ițe epice a căror împletire – când convergentă, când – alternativ – complementară, iar de vreo două-trei ori divergentă – vin de țes textura epică (plasată cumva atemporal, undeva la margine de Medio Monte) care se „urzește” în jurul unor motive artistice– „altarul de vară” („…e pe locul unde mă jucam în copilărie.”; „D1: Pe Dâmbul ăsta se va face un altar de vară cum nu s-a mai văzut, cu livadă nouă, împrejmuită cu gard…”); „cimitirul” („…Când a murit mama, care m-a iubit și pe care am iubit-o, am intrat pentru prima dată în cimitir. Am plâns. Da, în locul acesta am văzut altarul de vară. E prea mare pentru familia noastră, ceva mai mic ar fi trebuit…”); „pictorul” („D1:…«Cine ești ? De unde vii?», am întrebat. L-am pus să se culce pe banca de lemn. M-am rugat în gând… A dat să mă lovească. E fără margini curajul unui pictor de biserici să vrea să lovească un fierar. Am cerut ajutorul Celui Bun și Biruitor…”), și story-uri centrale – metafora genocidului: „D1…Am ajuns în oraș cu o traistă și cu un ilău, un ciocan și un clește de fierar. [/] D2: De unde ? [/]D3. Rămâne o mare taină. I se va spune «Armeanul». [/]D1: De departe. Veneai de tare departe. [/]D1: Tăcerea și munca. Căram în traista aia cenușa neamului meu, cu bucățele de os. Am pus-o la odihnă sub un prun chiar pe dâmbul ăsta. Într-o noapte cu lună și în alta fără lună, cenușă de popor creștin, odihnește-te aicea, și am ridica ochii spre întuneric. Am ascuns cenușa aia de curiozitatea orășenilor. [/]D3: Tu ai venit din Anatolia…. [/]D1: Anatolia sună tare frumos. [/]D3: Au ars casele, satele, curțile, trupurile. Puțini au scăpat D1: Scăpai dacă-ți luai meseria pe umăr… Scăpai dacă-ți plecai capul în grajdul boilor preț de câteva ceasuri. D2: Lucrai și plecai mai departe…”.
Succesiunea rostirilor monologale ale personajelor conduce, treptat, la construirea unor secvențe evocatoare cu mare putere imaginar–vizuală, din a căror juxtapunere, combinare și suprapunere în straturi narativ–vizuale ia naștere un univers anecdotic și evenimențial cu un discret „parfum” suprarealist, permanent contrapunctat de rostiri sapiențiale, de ziceri apodictice și de rememorări de substanță existențialistă (care, măcar uneori, nu este străină de filoane expresioniste), și aproape toate cu potențiale funcții de „învățături”/learning stories adresate mai degrabă sfătos (și câtuși de puțin didacticist!) partenerului de depozitare a reverberațiilor urmelor evenimențiale (dar și emoționale) în memoria individuală/colectivă: cititorul, spectatorul – receptorul.
Probabil că rolul–cheie al întregii compoziții dramatice revine „scenei 4 (monolog D1)”: „D1: În satul ăla din Anatolia într-o singură zi s-au dus toate agoniselile. A urmat drumul de țară. Sutele de kilometri. Alte și alte orașe, văi, râuri și pustietăți. Uită-te Elias, uită-te bine la toți de aicea, striga preotul către mine, din mijlocul focului aprins de dușmani, uită-te că dincolo așa vom fi toți împreună. A ridicat mâinile înspre cer și nu l-am mai auzit. Tăcerea când adunam cenușa în traistă… Prin ianuarie eram pe drumeagul ce duce de la fierărie la casă. În întunericul nopții am văzut că se apropie o stihie neagră în care deslușeam chipul pictorului de biserici. A ajuns în fața mea, a căzut în genunchi, cu mâinile împreunate. «Ajută-mă, fierarule Elias, că nu mai pot, nu știu ce să mă mai fac.» Am privit înspre el. Înaintea mea erau adâncurile cele fără de fund. Întunericul întunericului… Când s-a terminat pictura bisericii, era prin iunie. Un Isus frumos cu privirea domoală. Pereții legau timpi, spații, oameni, istorii, în taina ce te călăuzește spre credință. Pictorul mi-a spus: «După ce am plecat de la fierăria ta, de dimineață, Elias, am știut imediat ce am de făcut. A rămas în mine o singură și măreață voce. Și-ți port recunoștință pentru noaptea aceea.» [/] «Cinstea și fervoarea pusă în icoană, trecea parcă în cel zugrăvit pe icoană», așa era pictată toată biserica din sătucul acela din Anatolia.”.
Nu cred să greșesc afirmând că „piesa de teatru în cinci scene” I se spunea Armeanul cuprinde în sine un mare potențial de transpunere scenică. Vestea bună este că vom putea verifica asta cât de curând, pe scena Teatrului Municipal Baia Mare unde, din câte am aflat, se pune la cale montarea teatrală în interpretarea regizorală a lui Gavriil Pinte (și a echipei sale) – reputatul regizor fiind, de altminteri, un alt mediomontez (mutat în diaspora bucureșteană) originar din Negreia (com. Șișești, Maramureș), localitate aparținătoare, în vremile evului de mijloc, hinterlandului rural al urbs Medio Monte (Băii Sprii). Așteptăm cu mare interes punerea în scenă a promisului spectacol, despre care ne propunem să scriem la timpul potrivit.
2. Dinspre câmpul artelor plastice și vizuale orizonturile de așteptare se îndreaptă, desigur, înspre cercetarea/aproprierea creației picturale și a viziunii acesteia prin care Mircea Bochiș însoțește/complinește textul dramaturgic al lui Marian Ilea.
I se spunea Armeanul este cel de al șaselea volum colaborativ (dacă memoria nu mă înșeală!), realizat și publicat de către cei doi deținători ai onorantului titlu de «cetățean de onoare al orașului Baia Sprie» (în latineasca medievaleză – Baia Sprie = Medio Monte). Au apărut deja: Societatea de socializare din Medio-Monte (proiect al Uniunii Europene) (Tracus Arte, București, 2014); Frizeriile din Medio-Monte (Ethnologica, Baia Mare, 2018); Pianina albă a doamnei amiralului Belô Potekaeka (carte–obiect, Ethnologica, Baia Mare, 2019); ai, ai, ai… Rosza-néni (carte-obiect, Ethnologica, Baia-Mare, 2019; Societatea de socializare din Medio-Monte (proiect al Uniunii Europene) (Eurotip, Baia Mare, 2023).
Dacă în precedentele cinci volume, relația scriitură–imagine s-a construit mai degrabă într-o paradigmă de susținere/potențare ilustrativă a textului prin imaginea plastică, I se spunea Armeanul pare să abandoneze (măcar parțial) această formulă. Lecturat/privit cu atenție, volumul relevă identitatea unei construcții editoriale binare – un fel de două volume într-unul singur: Pe de o parte avem volumul dramaturgic de autor (Marian Ilea), dublat – pe de altă parte – de un album de pictură, tot de autor ()Mircea Bochiș). Terenul/spațiul comun ambelor demersuri, menit să confere coerența și coeziunea de carte de artă, îl reprezintă universul imaginar și utopic al (mereu) invocatului Medio-Monte pe care – de această dată – fiecare dintre autori îl ficționează în câte un mod autonom, cu propriile instrumente și viziuni. Există însă și un text introductiv, un fel depredoslovie, în care Pictorul își însușește condeiul scriitoricesc pentru a relata despre Întâlnirea lui Mircea Bochiș cu D2 – o foarte scurtă proză (2 pagini de volum, cu un ambitus decis suprarealist și cu câteva accente de imaginar absurd), menită să introducă textul dramatic, dar în egală măsură și să susțină invenția ficțională a propriei «felii» (cumva complementară) de Medio-Monte pe care Mircea Bochiș vine să o realizeze prin intermediul picturilor sale ilustrate din albumul de autor. Pictorul intră în dialoguri constructive cu personajele lui Marian Ilea, pe care le consiliază să intre în jocul actoricesc pe care dramaturgul avea să îl inventeze: „Cînd D2 m-a întrebat dacă să joace în piesa lui Marian Ilea i-am spus să joace. Apoi m-a întrebat dacă cred că e bine să joace și D1 și D3 și i-am spus că e bine. Așa a început totul, D2 i-a spus lui Marian Ilea că este de acord să joace într-o piesă scrisă de el pe care să o cheme «I se spunea Armeanul», [m]i-a mai spus că știe piesa pe dinafară, dar nici o piesă din lume nu se poate juca dacă nu este scrisă și dacă nu are autor. Nu am crezut atunci că voi fi implicat și eu în acest scenariu. D1, D2 și D3 locuiesc în capătul de nord al Medio Monte, în zona lacurilor și au venit în urmă cu 9 ani voluntar în paza acelor bizare specii de păsări care sînt nici rațe și nici gâște. Cînd m-am întîlnit prima dată cu D2 mi-a spus că are o surpriză pentru mine, m-am mirat pentru că nu poți avea surprize pentru cineva pe care nu l-ai cunoscut niciodată, dar s-a dovedit apoi că se poate…” După care Pictorul evocă personaje, locuri și referințe anecdotice pe care le întâlnim printre paginile precedentelor cinci volume născute prin colaborarea celor doi artiști mediomontezi. Și trebuie spus că ilustrațiile picturale realizate și introduse de Micea Bochiș în al său album de autor vin de ilustrază tocmai această «felie» personalizată de Medio-Monte cu personaje deconspirate uneori cinic („Știa că sînt prieten bun cu Rozsa-neni care acum are 105 ani și este la masteratul de pictură din Baia Mare…”), alteori evocate neutru („…știa că discutăm periodic…de Casa plăcerilor din Piața Gorki unde deseori mergeam să le desenez pe fete…”).
Cheia decriptării discursului auctorial al Pictorului ne vine pe finalul prozei foarte scurte: „D2 afectat destul de tare de evoluția discuțiilor mi-a spus într-un final: «este momentul să vă arăt surpriza, am cea mai mare colecție din lume din creația dumneavoastră, voi juca în piesa nescrisă încă a lui Marian Ilea doar dacă această colecție va deveni publică». [/] Așa s-a încheiat această primă discuție cu D2 din care am înțeles că poți cunoaște și juca într-o piesă care încă nu s-a scris și poți să te reîntîlnești cu cineva pe care înainte nu l-ai întîlnit niciodată, lucruri absolut normale în Medio Monte. [/] Mircea Bochiș”.
Așa că, pentru a se intra în normalitatea cea normală, Marian Ilea a scris piesa, cele trei personaje generice vor juca cu siguranță (în montarea regizorală promisă a mediomontezului Gavriil Pinte, cândva în cursul acestui an, pe scena Teatrului Municipal din Baia Mare) – și asta pentru că editura băimăreană Eurotip duce la bună îndeplinire cerința pe care „personajul generic D2» i-a formulat-o expres Pictorului, făcând publică – iată! – colecția acestuia cu creația Pictorului, în volumul pe care l-am prezentat (sumar) în cele de mai sus.
Cât despre pictura lui Mircea Bochiș prezentată în albumul de autor – ea se înscrie pe de-a întregul în orizontul performanțelor de maturitate deplină atinsă de artist în ultimele sale decenii de creație, despre care distinsul critic de artă craiovean Cătălin Davidescu se exprima atât de comprehensiv, nuanțat și pertinent,într-un articol din România Literară (nr. 26 din 2021: https://romanialiterara.com/2021/06/mircea-bochis-la-lharmattan/): „Mircea Bochiș este genul de artist pentru care liniștea atelierului său nu a fost niciodată suficientă. Deși pare greu de crezut pentru cineva care trăiește într-un loc aparent retras din agitația cotidiană, așa cum este Baia Sprie, el a avut în permanență nevoie de provocări pentru a-și susține combustia internă. Ființa lui trebuie să fie cât mai diversă, pentru a nu se plictisi, motiv pentru care lucrează cu dezinvoltură în medii diverse de la cele clasice precum pictura, grafica sau sculptura la cele actuale: mail-art, film experimental, sau orice formă de expresie artistică care să-i genereze o fluidizare a granițelor dintre arte. Este un scop sau, mai exact, un sens pentru care a militat întotdeauna, fără a produce însă un manifest teoretic explicit, care să-i sintetizeze tentația pentru flexibilizarea genurilor artistice. (…). Privit univoc, sensul creației sale, așa cum îl înțeleg/ percep eu, este cu mult mai complex pentru a putea fi cuprins într-o formă fixă, oricât de elaborată ar fi aceasta. Ea rămâne un simplu tipar, fie el rigid sau lax, care va funcționa doar pe un singur palier de receptare. Într-o lume care caută cu orice preț modernitatea cea mai recentă, Mircea Bochiș o face natural căutându-se numai pe sine. Într-unul dintre cele mai cuprinzătoare texte scrise despre el, în anii ’80, regretatul Mihai Ispir afirma:«Inteligența lui artistică, fermecătoare, nu anihilează substanța vie a reprezentării și nu îndepărtează privitorul prin exces de cerebralitate.» Intuind în final că: «Discret problematizată prin jocul fin între ceea ce se vede și ceea ce este, arta lui Mircea Bochiș se anunță drept una dintre cele mai originale prezențe plastice afirmate la noi.»Acum, după mai bine de trei decenii, conectat la noua realitate, el își concepe la fel fiecare construcție vizuală care este în egală măsură și o deconstrucție, artistul topindu-și creația în propriul său model. Faptul că practică diverse forme de expresie vizuală: pictură, video, mail art ș.a. nu o face pentru a se racorda unui timp și tip de manifestare, ci doar pentru a rămâne el însuși. De aceea cred că Mircea Bochiș este prea stilat ca să fie considerat un artist avangardist și prea intuitiv ca să fie considerat doar un pictor. Mircea Bochiș este Mircea Bochiș.
dr. Tiberiu ALEXA
Citește și:
Editorialul de sâmbătă: Cartea de Artă (I): Marian Ilea – Mircea Bochiș, „Societatea de socializare din Medio-Monte”
