August topindu-se în valuri jucăuşe deasupra ierburilor coapte. Duminica după-amiază. Soarele atârna greu peste Văgaş: alburiu şi rotund, sprijinit peste frunzele fagilor. Zile fierbinţi, uscate.
„Hia mare de ploaie. Să arăduie mălaiul cucuruz, să ţâpe cosiţă!” Diordica Gaptii, demult, în vremurile de secetă, spunea: „Nu vă temeţi oameni buni, atâta a ploua de s-or lărgi cărările!” Samoilă se întinse pe cergă. Umbra nucului din colţul de sus al casei este groasă. Căţeaua tărcată mârâie sub coştei. Se strujeşte afară scuturându-se de şperlă. Latră furioasă.
Străinii se apropie pe cărăruia de după gardul de carpeni rătunzaţi. Samoilă închide Ceaslovul. Semn de carte – o frunză de nuc. Se ridică sprijinindu-şi palmele de genunchi. „Dă, Doamne, bine!”, bătrânul cu barbă curată, deasă. „Să dea Dumnezeu Sfântul!” Samoilă le întinde mâna. Tânărul – de o parte tăcând. Îi strânse mâna cu putere. Tot bătrânul, luându-şi clopul din cap: „Faci bine să ne dai câte o gură de apă?” „Vai de mine, cum de nu… da intraţi în casă de răsuflaţi de două ori.” Îi îndemnă cu mâna spre casă. „Îţi fi osteniţi de drum.” Uşa larg deschisă. Pe prag mâţa zgârie blana groasă de stejar. Semn de mare secetă. Bătrânul, ştergându-şi sudoarea de pe frunte cu o cârpă moale de in: „Suntem de aici, din Răchiţele, mergem în târg la Baia, căutăm cai.” Străinii se aşază pe laiţă, după masă. Samoilă urcă-n pod cu oiaga-n mână. Paşi apăsaţi. Podelele tavanului trosnesc. „Noroc şi sănătate!”, gazda dă paharul peste cap. Toarnă-n acelaşi şi-l împinge spre bătrân. „Ion din Măgură-mi zice, iară fecioraşul ista îi a lu’ Achimu Serinii de pe Coastă, îl ştii poate. Are oi multe, lucră în mină la Cap Mic.” Bătrânul apucă paharul. Degete groase, crăpate. „Dumnezeu să se îndure cu lumea, ierte-i pe cei morţi, ai dumneatale şi ai noştri, pe toţi!” Paharul trece mai departe. Tânărul se strâmbă. Tuşeşte. Soarbe o gură de apă. Slănină felii, ceapă fragedă. Pâinea proaspătă pe talgerul de lut. „Luaţi de îmbucaţi… nu vă fie ruşine. La noi masa n-are hotar! Ploile din august fac cucuruzul”. Mugetul unei vaci pe drum.
„Cădeau caii primăvara. Securea în cap şi la cazan cu ei. Pentru porci. Din carăle şi plugurile de lemn făceau foc. Veneau la tine în odor. Se băgau în grajd, puneau hamul pe cal, îl prindeau la car, încărcau plug, grapă, tăt ce aveai, rămâneai gol ca napu. Ce puteai face? Stăteai şi te uitai”. „În pădure trăia unu, Frunzilă Pribeagul din Paltin. Fugit din armată, cu arma şi zece grenade. Seara pe răcoare coseam trifoi între Păduri. Trifoi mare, gras. S-o apropiat de nici nu l-am sâmţât. Du-te, îmi zice după ce am vorbit şi altele, du-te şi chiamă un popă, vreau să mă spovedesc. Da să fie om de încrezut”. După miezul nopţii un ceas am bătut la fereştile popii din Muta Mare. Popa dormea cu săcurea după uşă. Nu vroia să treacă la ortodoxie. Se aştepta din noapte în noapte să-l ridice. Sare popa din pat, deschide, numa-n izmene cu săcurea-n mână. Tot tremura de încordare. Mă vede, n-apuc să zic nimic: „Tu de când te-ai dat cu cânii, de umbli-n crucea nopţii după sânge de om? Dacă vreţi să mă duceţi, n-aveţi spor. Întâi voi, apoi io”. Ridică săcurea deasupra capului. Gata să deie. O rază de lună îi săruta galbenă tăişul ascuţit. „Stai, părinte, mi se ridica părul pe cap, stai că io nu-s câine. Oarecine are hia de dumneata!” Mă trage în tindă şi-i spun ce şi cum. Părintele mai tremura încă. Noaptea-i limpede ca o fântână adâncă. Din nucii bătrâni ţipau huhurezii. Ziua stăteau ascunşi în scorburi. Popa – cu sfintele taine într-o traistă prin pădure. În iarbă, lângă izvor, sub aluni, pribeagul îngenunche smerit. Patrafirul popii îi acoperă capul. Eu am aşteptat de o lăture. Mult. Până am auzit cocoşii cântând prin sate. În fagul borţos buhuia o bufniţă grasă. Ochi rotunzi tăiau noaptea în felii gălbuie. Săracu’ popa, l-o ridicat două luni mai târziu. Tăt noaptea. Prădătorii de vieţi, cruzi şi laşi, umblă numai noaptea. Furişându-se vicleni pe sub ferestre. Ca diavolii. Nimic nu le scapă. Lumina zilei nu-i suportă. Îşi ascund fărădelegile în întuneric. L-au dus desculţ şi-n pijama. L-au lovit cu picioarele în fund. Târându-l printre morminte, i-au turnat horincă pe gură. Ca la marhă. Crâncenă bătaie o mâncat bietu popă. O fost tare de treabă. Păstă Coastă şi pă la Alesa lui Pante l-o dus. După ce-o scăpat, la vo câteva săptămâni, l-am văzut la fân. Slăbit rău, ce putea face? Stătea la umbră şi gemea. Numa lapte dulce putea bea. N-o mai trăit mult după aceea.
„Îs scumpi caii şi rari. Ferească Dumnezeu de pagubă. Mie mi-o murit unul. Nu de mult, la pădure. Coboram pe Colnicul Caprii cu un car ţapăn de lemne. În faţă şogoru Tănăsâe cu un car de rude uscate de carpen. Mi-o puşcat lanţu de la frână. Încărcătura o luat caii înainte. Abia de-am apucat a sări de o lăture. Un cal s-o băgat cu pieptu într-un lemn din caru lui Tănăsâe. S-o spart rău. Sângele o curs vale din el. Am sărit cu pătura să astup spărtura. Fără haznă!” „Altă dată o venit văru Găla Coceanului de la primărie şi mi-o spus că o auzit, prin uşa închisă, vorbindu-se dintr-un birou că or veni să mă ridice, noaptea. La chiaburi nu mă puteau băga. Nu pre aveam pământ. De batoză voiau să să lege. Să mă pună să-i dau drumu, iara dacă nu porneam eram bun de sabotor. Ce grâu să treier în april? Până-n vară la seceră mai erau câteva luni. Aşa erau oamenii şi vremurile. Spurcate rău!” Sub stejarii bătrâni – cimitirul. Crucile spălate de ploi par vreascuri îmbrăţişate de vânt. Se strâmbau în ierburi de căldură. Sufletele morţilor trei zile mai umblă prin locurile pe unde au trăit. „După fiecare îngropăciune le aud triste, foşnind prin frunze”. Samoilă toarnă în pahar. O picătură se scurge de pe buza paharului pe masă. O pată pe făţoaia albă şi curată din in. Doi oameni, pe drum, intră în sat. De la primele case îi latră câinii. Hămăit moleşit. Într-o doară. În grădină, merele codăţoase pică din meri. Cele bătute de gheaţă fac pete negre pe coajă. Merele stricate îs bune numai de horincă. Măcinate ori bătute cu maiu-n teică. „De dimineaţă-bună, până-n zori, porneam batoza sus pă deal. Privighetorile cântau în mestecănişul din Vârful Părţilor. Grâul verde, încă nu făcuse stic. Veneau porcii, de la regiune, să mă întrebe ce fac. Le spuneam că am scos batoza afară. O pregătesc de «campanie». Nu o avut ce-mi face”. Găinile cu aripile tăiate încercau să treacă prin gardul de pălănci.
„Omu – spunea mai în alte vremi un jid din Şişeşti – trebuie să vadă cât de multe. Tăt ce-i stă în putinţă, că prin asta câştigă”. „Traian din Săcături s-o dus cu caru să ducă mortu la groapă. Mneata nu-l ştii. Unu Boiciug de pe Tei. Către Măguri stătea. Moş bătrân care o murit uşor. Numa cât s-o-mburdat. Traian avea o iapă tare faină, de cinci ani. Coborând o coastă, când o ajuns în vale calu o căzut, ca săcerat, în apă. O sărit oamenii, cam îmbrăcaţi de sărbătoare de s-o întinat pe cizme şi cămăşi. O prins a-l freca bine cu şomoioage de paie şi a-l trage afară. Singur Ştefan de pe Rosa l-o tras. O prins de opritorile hamului. Tare om! Şase bărbaţi o ţinut calu pe pârghii. Alţii l-o frecat. Unu, Niculai a Diacului, ce să pricepea la marhă, i-o tăiat din ureche să curgă sânge. Traian plângea pe margini. Îi dăduse calului otavă moale, de i-o încurcat maţăle. Alţi bărbaţi o tras caru până în cimitir la groapă. N-o apucat să-ngroape mortu’ că s-o sculat iapa.
Două videri de balegă moale, puturoasă o dat afară.” Tânărul se strâmbă din nou. Băuse jumătate de pahar. „Un jinere venit din Trestie la noi. Se purtau rău socrii cu el. Ba şi femeia îl purta dincoace – încolo. Într-o dimineaţă îşi ie coasa pă umăr. Socru credea că să duce la coasă aşa că l-o întrebat de ce nu şi-o bătut coasa. Jinerele zice c-a bate-o în Trestie şi s-o dus. Altu n-o mai călcat prin Răchiţele!” Bărbaţii râd mestecând slănina cu ceapă. „Să cam lungesc umbrele”. Bătrânul se ridică, ştergându-se la gură. Tânărul îşi potriveşte cureaua lată. „Îi de mers. Vrem a ajunge în sara asta-n Rus. Avem un neam acolo şi om dormi la el”. În pădure boncănit de lemne. Mare păcat să tai lemne în zi de sărbătoare. Numai ceva prunci trebe că să joacă. Samoilă le mai turnă câte un pahar. Cumpărătorii de cai ies. De sub coşarca împletită din beţe de alun căţeaua mârâi somnoroasă. Se pornise un vânticel rece. Cuibărită lângă Ceaslov, pe cergă dormea mâţa. Făcută covrig. Soarele – ochi sclipitor – scăpăra după spinările de cal cocoşat ale dealurilor de pe orizont. CÂND GLONŢUL TRECE ALĂTURI DE INIMĂ Multă vreme de când nu m-am bucurat de ceva. Câteva săptămâni bune. În oareşce carte, pe la mijloc stă scris că bucuriile te fac să plângi mai mult decât necazurile. Io nu mă bucur. N-am de ce. Nici nu plâng, da-s băncădit rău de tot. De şase săptămâni suntem la trageri de luptă. Poligonul între munţi înalţi. Martie îngheţat, pulpă de urs polar în cămara eschimosului. De frig nu putem vorbi multe. Ne clănţănesc dinţii ca mitralierele. Caporalu Surdu din Vaslui zâce că i-au sărit tri plombe. Da după el nu te poţi lua. Tătă zâua să dă mare. Vântu suflă tăios ca o brişcă de moroşan. Crestele înzăpezite zimţează zarea. Tancurile dorm greoaie. Reci. Uriaşe broaşte ţestoase având carapacele verzui. Puţind a motorină arsă. Ţi se lipeşte pielea palmei de blindaj. Oţelul îngheţat frige ca o piatră încinsă. De mult n-am mai scris p-acasă. O fi şi în Arşiţa iarnă. Poate numa o ţârucă mai domoală. On scopot, cum ar zâce Moş Băsoc de pă Piuă.
Citește și
„Ziduri pentru toți”, proză scurtă de Alexa Gavril Bâle
