În istoria adesea zbuciumată a românilor, puține destine poartă o încărcătură atât de profundă și un dramatism atât de tulburător precum cel al lui Simion Bărnuțiu. Născut într-o zi de vară, pe 21 iulie 1808, în satul Bocșa din sălaj, cel care avea să devină „creierul” Revoluției de la 1848 din Transilvania a lăsat în urmă nu doar o moștenire politică uriașă, ci și o poveste de viață desprinsă dintr-un roman tragic, al cărei ultim capitol s-a scris pe un drum de țară, în brațele iubitului său nepot.
Simion a deschis ochii într-o familie modestă ca avere, dar bogată în spirit. Fiul învățătorului și cantorului Ioan Bărnuțiu și al Anei Oros, copilul a crescut ascultând povești despre moșii și strămoșii săi, care fuseseră preoți luminați ai Bisericii Greco-Catolice. Această moștenire spirituală i-a sculptat un caracter de o dârzenie rară. Deși resursele familiei erau limitate, geniul său nativ l-a purtat de la școala din sat spre gimnaziul din Șimleu Silvaniei, apoi la liceul din Carei și, în cele din urmă, la porțile teologiei din Blaj.
La doar 23 de ani, proaspăt hirotonit ca preot celibatar, Bărnuțiu devenea profesor de istorie universală și filosofie la Blaj. A fost o epocă în care elitele vorbeau limbi străine, dar tânărul dascăl a înfăptuit o adevărată revoluție culturală introducând predarea filosofiei în limba română și a promovat ideile lui Immanuel Kant, învățându-și studenții să gândească critic, liber și științific. Însă spiritul său independent i-a adus rapid dușmani în rândul ierarhiei bisericești din acele vremuri. Suspendat din funcție în urma unui conflict, nu s-a lăsat îngenuncheat; s-a refugiat la Sibiu și a urmat timp de trei ani cursurile de drept la Academia Săsească, pregătindu-se, fără să știe, pentru marea întâlnire cu istoria.
Primăvara anului 1848 a găsit Transilvania în pragul exploziei. În timp ce maghiarii proclamau unirea Transilvaniei cu Ungaria, iar restul liderilor români ezitau, cerând doar concesii religioase, Simion Bărnuțiu a ridicat vocea cu o claritate profetică. Pe 14 mai 1848, în Catedrala din Blaj, în fața unei mulțimi electrizate, el a rostit un discurs istoric ce avea să schimbe totul. Mesajul lui a fost simplu și tăios: românii nu trebuie să accepte nicio uniune politică până când nu le este recunoscut statutul de națiune egală în drepturi. „Ștergerea iobăgiei fără libertate națională e nimic!”, a strigat el, devenind instantaneu vicepreședintele Adunării Naționale și mintea politică a întregii mișcări revoluționare.
Când armatele imperiale au înăbușit în sânge revoluția, Bărnuțiu a fost obligat să fugă pentru a-și salva viața. A urmat un exil amar în Austria și Italia, unde și-a luat doctoratul în drept la Universitatea din Pavia. În 1854, destinul l-a chemat în Moldova, unde a fost primit cu brațele deschise. La înființarea Universității din Iași, a fost numit profesor de filosofie și drept public, formând generații întregi de juriști români în spiritul constituționalismului european.
Dar anii de exil, lipsurile și zbuciumul interior i-au măcinat necruțător sănătatea. În primăvara anului 1864, aflat la Iași, profesorul a simțit că trupul îi cedează. Măcinat de o boală gravă și având conștiința sfârșitului apropiat, Simion Bărnuțiu a avut o singură dorință, o ultimă obsesie: să nu moară printre străini, ci să apuce să își dea ultima suflare în satul lui natal, Bocșa.
A fost începutul unei călătorii de un dramatism sfâșietor. Auzind de starea critică a marelui cărturar, însuși domnitorul Alexandru Ioan Cuza a intervenit, ordonând să i se pună la dispoziție o trăsură specială, mare și dotată cu suspensii moderne, pentru ca profesorul să poată călători comod. Pentru a-l îngriji pe acest drum lung și chinuitor, Bărnuțiu l-a chemat lângă el pe cel mai iubit nepot al său, tânărul Ioan Maniu, fiul surorii sale Ana.
Trăsura a pornit din Iași, traversând munții spre Transilvania. Fiecare kilometru era o agonie pentru Bărnuțiu, dar dorința de a vedea dealurile natale îl ținea în viață. Din păcate, timpul nu a mai avut răbdare. Pe 28 mai 1864, când trăsura urca greoi Dealul Gorgana, pe raza localității Sălăjene Sânmihaiu Almașului, inima filosofului a încetat să mai bată. Mai aveau doar 50 de kilometri până acasă. În acele clipe de o tristețe infinită, în liniștea drumului de țară, Simion Bărnuțiu s-a stins din viață chiar în brațele nepotului său.
Acea moarte pe drum nu a fost însă un simplu sfârșit, ci o predare simbolică de ștafetă. Chiar în acea trăsură, înainte de a-și da sufletul, Bărnuțiu i-a lăsat prin testament lui Ioan Maniu întreaga sa arhivă de manuscrise valoroase. Printre aceste hârtii îngălbenite se aflau studii juridice fundamentale, dar și documente istorice cruciale despre românii și rutenii din Maramureș, acte din Sighet și date despre comitatul maramureșean.
Nepotul care l-a legănat în ultimele clipe, Ioan Maniu, a purtat toată viața în suflet această moștenire sacră. Peste ani, el a devenit tatăl lui Iuliu Maniu, cel care avea să desăvârșească visul unchiului bunic la 1918, înfăptuind Marea Unire. Într-o ironie tragică a destinului, dacă Simion Bărnuțiu a lăsat în manuscrisele sale din trăsură primele însemnări despre Maramureș, nepotul său de frate, Iuliu Maniu, avea să își găsească sfârșitul decenii mai târziu în aceeași regiune, în celulele reci ale Închisorii din Sighet.
Simion Bărnuțiu a fost înmormântat cu onoruri și lacrimi în curtea bisericii din Bocșa. Călătoria lui s-a oprit pe un deal din Sălaj, dar ideile sale de libertate, demnitate națională și dreptate au continuat să meargă mai departe, purtate pe drumul istoriei de generațiile care i-au urmat.
Vasile Petrovan
