Sunt locuri în care trecutul nu stă doar în cărți. Îl poți atinge. Este într-o poartă cioplită cu securea, într-o ladă de zestre, într-o cămașă cusută de mână, într-o icoană înnegrită de vreme, într-o casă ridicată cu sute de ani în urmă și mutată, grindă cu grindă, pentru a nu dispărea. La Sighetu Marmației există un asemenea loc. Iar povestea lui a început oficial în urmă cu exact un secol.
Pe 7 septembrie 1926 se deschidea, în Palatul Culturii din Sighet, Muzeul Etnografic al Maramureșului. Era inaugurat cu prilejul Congresului profesorilor de geografie din România, desfășurat în prezența marelui geograf Simion Mehedinți, iar la conducerea noii instituții se afla profesorul Gheorghe Vornicu.
În spatele acelei zile nu se aflau însă doar câteva vitrine pregătite pentru o inaugurare. Erau deja ani de muncă. Încă din 1921, din inițiativa lui Gheorghe Vornicu și sub impulsul ASTREI, începuse la Sighet o amplă acțiune de organizare a unui muzeu etnografic. În același an fusese realizată și o mare expoziție etnografică. Oamenii începuseră să înțeleagă că lucrurile pe care le vedeau zilnic prin case și gospodării nu erau simple obiecte gospodărești. Împreună alcătuiau chipul unei lumi.
Muzeul din 1926 avea patru secții: păcurărit și păstorit, viață și obiecte casnice, industrie casnică și artă bisericească. Gheorghe Vornicu își imagina însă ceva mai mult decât un depozit de lucruri vechi. Muzeul trebuia să păstreze patrimoniul spiritual și material al Maramureșului și, în același timp, să-i ajute pe cei care îi treceau pragul să înțeleagă lumea din care proveneau acele obiecte. Exista chiar proiectul aducerii unei biserici maramureșene de lemn în spațiul de lângă Palatul Culturii, după ideile muzeografului Romulus Vuia.
Privită de astăzi, ideea pare aproape profetică, pentru că, peste câteva decenii, la Sighet avea să fie construit nu doar un muzeu cu obiecte din sate, ci aproape un sat întreg.
După Gheorghe Vornicu, de muzeu s-au ocupat alte două personalități importante ale vieții culturale maramureșene: pictorul Liviu Szabo-Bordeaux și artistul Traian Bilțiu-Dăncuș. Documentele muzeului îi menționează succesiv la conducerea instituției. Traian Bilțiu-Dăncuș avea să aducă și experiența acumulată prin activitățile legate de organizarea Muzeului Satului din București. Astfel se construia, încet, o continuitate, numai că istoria avea să o rupă brutal.
În 1940, după Dictatul de la Viena și trecerea nordului Transilvaniei sub administrația Ungariei horthyste, muzeul a intrat într-una dintre cele mai grele perioade ale existenței sale. Cea mai mare parte a patrimoniului adunat până atunci s-a pierdut în vâltoarea războiului. Pentru un muzeu, puține lucruri pot fi mai dureroase. Ani întregi de căutări, obiecte salvate din sate, mărturii ale unei lumi întregi au fost risipite.
După război, oamenii muzeului au trebuit să facă ceea ce Maramureșul a știut de atâtea ori să facă în istoria sa, adică să înceapă din nou.
În 1954, reorganizarea muzeului a fost încredințată lui Francisc Nistor. Și poate că aici începe una dintre cele mai frumoase părți ale acestei istorii. Nu putea recupera colecțiile pierdute. Putea însă să se întoarcă la sursa lor în sate. A străbătut Maramureșul, a căutat, a cercetat și a adunat din nou obiecte. Ceea ce a reușit să constituie în acei ani avea să devină nucleul colecțiilor muzeale de astăzi. Trebuie să ne imaginăm asemenea drumuri într-o vreme în care cercetarea de teren nu însemna GPS, fotografii digitale și baze de date. Însemna să ajungi în sate, să vorbești cu oamenii, să afli unde se mai găsește o piesă veche, să-i explici unui proprietar de ce obiectul pe care familia lui îl folosise poate deveni important pentru memoria unei regiuni.
În 1956, muzeul funcționa deja oficial în subordinea administrației locale, iar în 1957 și-a redeschis porțile pentru public. Era începutul unei reconstrucții care avea să schimbe radical muzeografia sigheteană. La sfârșitul anilor ’60, alături de Francisc Nistor apare un alt nume inseparabil astăzi de istoria muzeului: Mihai Dăncuș.
El însuși avea să povestească mai târziu că a ajuns la muzeul din Sighet la propunerea lui Francisc Nistor. Instituția avea atunci colecții eterogene și foarte puțini angajați. De acolo a început o perioadă intensă de sistematizare a patrimoniului și de construire a unor expoziții moderne. În 1971 se deschidea noua expoziție etnografică. Dar între timp devenise evident că lumea satului maramureșean nu putea fi explicată doar prin obiecte așezate în vitrine. O casă nu înseamnă doar câteva grinzi. O poartă nu înseamnă doar lemnul din care este făcută. O moară nu poate fi înțeleasă separat de apă, de muncă și de gospodăria căreia îi aparținea.
Francisc Nistor și Mihai Dăncuș au început astfel identificarea, selecția și achiziționarea unor case, gospodării, instalații tehnice și monumente reprezentative de arhitectură populară. În 1972, Mihai Dăncuș a elaborat tematica de organizare a viitorului muzeu în aer liber, iar arhitecta Elisabeta Lucacs a realizat proiectul de amplasare și organizare. Piesa cu piesă și casă după casă, visul căpăta formă, până când, la 30 mai 1981, pe Dealul Doboieș a fost inaugurat Muzeul Satului Maramureșean.
Nu fusese gândit ca o simplă colecție de case vechi așezate una lângă alta. Organizarea trebuia să sugereze chiar structura unei așezări maramureșene. Ulițele, gospodăriile și potecile conduc spre centrul satului, dominat de biserica de lemn adusă din Oncești. Aici, ideea începută în 1926 ajungea la o formă pe care Gheorghe Vornicu probabil ar fi recunoscut-o.
Vizitatorul nu mai privea lumea veche doar prin geamul unei vitrine. Putea intra în ea. Putea păși într-o gospodărie, trece pe sub o poartă, privi interiorul unei case, vedea locul vetrei, uneltele, mobilierul și felul în care omul își construise universul între lemn, pământ, muncă și credință. Fiecare obiect își recăpăta astfel contextul, iar o casă își recăpăta povestea.
Când vorbim astăzi despre centenarul deschiderii Muzeului Etnografic de la Sighet, este ușor să vedem numai instituția. Clădirile, colecțiile, exponatele, inventarele, dar în spatele lor au existat întotdeauna oameni. Gheorghe Vornicu, Liviu Szabo-Bordeaux, Traian Bilțiu-Dăncuș, Francisc Nistor, Mihai Dăncuș, iar în generațiile următoare oameni precum Gheorghe Todinca, fost director al Muzeului Maramureșan, și numeroși alți specialiști au dus mai departe această muncă. Documentele și publicațiile instituției păstrează urmele acestei continuități.
Și lângă numele care au rămas în istorie sunt alte zeci și sute de nume pe care publicul poate nu le va afla niciodată. Vorbim de muzeografi care au mers kilometri prin sate. De cercetători care au consemnat obiceiuri și istorii de familie. Fotografi care au prins pe peliculă lucruri care între timp au dispărut. Conservatori care au împiedicat lemnul, țesătura sau hârtia să se transforme în pulbere. Restauratori care au dat unei piese încă o viață. Custozi și oameni ai muzeului care, zi după zi, au avut grijă de ceea ce generațiile de dinainte le-au lăsat. De aceea un muzeu nu este construit o singură dată. Este construit în fiecare generație. Poate că tocmai aceasta este măsura adevărată a celor 100 de ani.
Astăzi, 7 septembrie 2026, se împlinesc 100 de ani de la inaugurarea Muzeului Etnografic al Maramureșului la Sighet. Un secol nu doar de obiecte adunate, ci de oameni care au înțeles că memoria unei comunități trebuie apărată. Pentru că, până la urmă, muzeele păstrează memoria oamenilor. Dar tot oamenii sunt cei care păstrează muzeele.
Sursa FOTO: Muzeul Maramureșan
Vasile Petrovan
