20 septembrie 1347: pergamentul care a păstrat până azi o parte din povestea Băii Mari
Există date care apar într-un calendar și rămân acolo, cuminți, fără să mai spună mare lucru. Și există date care, dacă le privești cu puțină răbdare, deschid o lume. Pentru Baia Mare, 20 septembrie 1347 este una dintre ele. Nu fiindcă atunci s-ar fi născut orașul, ci pentru că, printr-un document emis de regele Ludovic I de Anjou, ni se păstrează una dintre cele mai clare imagini ale unei comunități urbane care exista deja, avea reguli, privilegii, conducători, activitate economică și o identitate proprie.
La 679 de ani distanță, tentația este să reducem totul la o formulă aniversară: atestare, privilegiu, document medieval. Numai că istoria Băii Mari este mai interesantă decât atât. Diploma din 1347 nu este un certificat de naștere, ci mai degrabă o confirmare a faptului că orașul avea deja un trecut. Chiar documentul vorbește despre un privilegiu anterior, pierdut într-un incendiu, iar reprezentanții comunității au cerut regelui reînnoirea drepturilor de care se bucuraseră până atunci. Asta schimbă perspectiva: în 1347 nu asistăm la apariția Băii Mari, ci la un moment în care orașul își reafirmă locul și libertățile.
De altfel, Baia Mare apare în documente și înainte. În prima jumătate a secolului al XIV-lea este menționată sub numele de Rivulus Dominarum, iar folosirea termenului de civitas arată că nu era vorba despre o simplă așezare minieră, ci despre un centru urban deja conturat. Așezarea crescuse în jurul unei resurse care avea să-i definească istoria pentru secole: minereurile din munții din jur.
Este imposibil să înțelegi Baia Mare medievală fără să înțelegi mineritul. Aurul și argintul nu erau doar bogății ascunse în subsol; ele organizau viața orașului, atrăgeau oameni, generau comerț, aduceau venituri Coroanei și explicau de ce acest loc devenise atât de important. Exploatarea minelor era suficient de bine structurată încât documentul din 1347 să prevadă existența unui jude al minerilor, ales anual, precum și a unor supraveghetori ai lucrărilor și ai veniturilor datorate regelui.
Din acest punct, autonomia orașului capătă și mai mult sens. O comunitate economică activă avea nevoie de reguli clare și de capacitatea de a-și administra singură o parte din treburile interne. Băimărenii aveau dreptul de a-și alege judele, jurații și parohul, iar autoritățile locale puteau judeca diferite pricini dintre locuitori. Pentru lumea medievală era o formă importantă de autonomie urbană, iar privilegiile comerciale completau această libertate administrativă.
Orașul avea și dreptul de a organiza un târg anual timp de cincisprezece zile. Poate că astăzi pare un detaliu secundar, dar în secolul al XIV-lea un târg însemna circulație de mărfuri, bani, oameni și informații. Veneau negustori, se făceau schimburi, se stabileau legături, iar orașul se conecta la o lume mai largă decât depresiunea în care se afla. Prosperitatea nu venea doar din ceea ce se scotea din munte, ci și din ceea ce se mișca prin piață.
Apoi era apărarea. Privilegiul permitea fortificarea orașului, iar acest drept avea să modeleze în timp imaginea Băii Mari. Zidurile, porțile și turnurile nu erau simple elemente arhitecturale, ci semnul unei comunități care trebuia să-și apere oamenii și bunurile. Breslele aveau, mai târziu, roluri precise în apărarea cetății, iar ceea ce astăzi mai supraviețuiește prin Bastionul Măcelarilor sau prin memoria vechilor fortificații ne amintește că orașul a fost, la propriu, construit și apărat de cei care trăiau în el.
În același peisaj medieval se ridica și biserica Sfântul Ștefan, din care a rămas până astăzi turnul devenit unul dintre simbolurile orașului. Nu știm cum arăta orașul în toate detaliile lui în 1347, dar putem reconstitui destul: case, ateliere, mine, drumuri, o piață, o biserică monumentală, oameni veniți la negoț și o administrație care încerca să țină în ordine o comunitate aflată în plină dezvoltare.
Dacă privim toate acestea împreună, diploma din 1347 devine mai mult decât un act juridic. Devine un portret. Ne arată un oraș în care economia, administrația, religia și apărarea erau deja legate într-un sistem coerent. Ne arată o comunitate care își cunoștea interesele și care ținea la drepturile sale suficient de mult încât să le ceară din nou atunci când documentul vechi fusese pierdut. Ne arată, într-un fel, începutul unei conștiințe urbane.
Poate tocmai aici apare legătura cu Baia Mare de astăzi. Orașul s-a schimbat radical. Minele care au hrănit economia secole întregi au dispărut din viața de zi cu zi, industria a lăsat în urmă atât prosperitate, cât și răni, vechile ziduri au căzut, porțile au dispărut, iar structura urbană s-a extins mult dincolo de centrul medieval. Și totuși, dacă privești atent, ceva din vechiul oraș rămâne. Rămâne în Piața Libertății, în Turnul Ștefan, în Bastionul Măcelarilor, în traseul străzilor vechi și în felul în care orașul se așază între munți. Rămâne chiar și în această relație aparte dintre Baia Mare și minerit, o relație care nu mai este economică în sensul de odinioară, dar care continuă să existe în memoria familiilor și în identitatea locului.
Pentru cine este băimărean, poate că partea cea mai greu de explicat este tocmai această continuitate. Orașul în care trăim astăzi nu seamănă cu Rivulus Dominarum, dar nici nu este complet separat de el. Sub fiecare epocă există alta, iar sub orașul prezent rămâne, măcar simbolic, orașul de acum șase sau șapte secole.
În 1347, oamenii de aici își alegeau judele, își apărau drepturile, își organizau minele și târgurile și își fortificau orașul. În secolele următoare au trecut peste Baia Mare incendii, epidemii, războaie, schimbări de imperii, de administrații, de granițe și de regimuri politice. S-au schimbat limbile oficiale, monedele și legile. Au venit alte generații, apoi altele. Orașul a rămas. Și poate că adevărata valoare a zilei de 20 septembrie 1347 este tocmai aceasta. Nu faptul că putem pune o dată precisă lângă numele Băii Mari, ci faptul că putem privi înapoi și înțelege că aici exista, cu mult înaintea noastră, o comunitate vie și conștientă de sine.
Documentul nu ne spune cum râdeau oamenii, ce vorbeau seara în case sau ce simțeau când priveau spre munți. Istoria rareori păstrează asemenea lucruri. Ne spune însă ce drepturi aveau, cum își conduceau orașul, din ce trăiau și ce încercau să protejeze. Iar acestea sunt suficiente pentru a-i simți mai aproape.
În concluzie, la 20 septembrie 1347, Ludovic I de Anjou confirma privilegiile unui oraș care exista deja și care avea să treacă prin încă aproape șapte secole de istorie. Astăzi îi spunem Baia Mare. Iar pentru noi, cei care trăim aici, această dată nu este doar despre un pergament păstrat din Evul Mediu. Este despre continuitate. Despre oamenii care au fost înaintea noastră și despre orașul pe care l-au lăsat, schimbat de fiecare generație, celor care au venit după ei. Pentru o vreme, acum este orașul nostru.
Sursa FOTO: https://biblioteca-digitala.ro/reviste/carte/MJIAM/rivulus-dominarum-690_vestigii
Vasile Petrovan
Acum poți urmări știrile DirectMM și pe Google News.
