De-a lungul istoriei, momentele liturgice suferă schimbări mai mult sau mai puțin intenționate sau voite, uneori atât din partea slujitorilor, cât și din partea credincioșilor mai puțin practicanți. Astfel, în sânul Bisericii au apărut mai multe practici străine de duhul și frumusețea momentelor liturgice pe care instituția divino-umană le pune la dispoziția credincioșilor pentru diferitele împrejurări ale vieții.
De la început este imperios necesar să explicăm obiectiv termeni care produc adeseori confuzie: „tradiție”, „obicei” și „inovația”. Astfel amintim faptul că una este Sfânta Tradiție sau Sfânta Predanie – ca modalitate a descoperirii dumnezeiești transmisă prin viu grai Bisericii, alta este „obiceiul” sau „datina” – în acord cu Predania străbună născută și crescută în sânul Ortodoxiei și cu totul altceva e „practica” – care poate fi numită și „inovație” în cultul divin, lucruri care pot fi străine de normele canonice și reglementările liturgice statornicite de-a lungul veacurilor.
O astfel de „practică” este oficierea slujbei Aghiasmei mici (sfințirea apei) în ziua înmormântării celui care a trecut la Domnul, chiar în locul (casa) unde este așezat trupul celui răposat. Desigur, aceasta este una total eronată din punct de vedere liturgic, iar în cele ce urmează vom oferi informațiile necesare în acest sens.
În primul rând, în nicio carte de cult cu privire la sfârșitul vieții omului (Panihidă, Aghiasmatar sau Molitfelnic) nu se precizează faptul ca în ziua înmormântării celui adormit să se oficieze sfințirea apei; aceasta se poate oficia după înmormântare sau la câteva zile după ea, cu toată rânduiala cuvenită, pentru că, în legătură cu sfârșitul omului, Biserica și practica creștină ne-au lăsat moștenire slujbe speciale.
În al doilea rând, nu este o oficiere completă a slujbei Aghiasmei, ci o „combinație” de texte sau formule care duc în derizoriu rânduiala liturgică specifică, neîndeplinindu-și efectul ierurgiei „spre sănătatea sufletului și a trupului”. Sau, mai pe scurt se zice: „toți cei ce o primesc cu credință iau sfințenie și binecuvântare. Pentru aceasta dar, datori sunteți și voi, preoților, să învățați enoriașii voștri să o primească pe ea cu credință, spre marele folos al lor” (a se vedea în Molitfelnic).
În al treilea rând, lucrurile sunt mult mai simple decât par, însă noi le complicăm foarte mult cu diferite inovații menite să fie pe placul celor mai puțin știutori. Există o singură slujbă a înmormântării (bineînțeles, pentru categoriile menționate acolo); nu trebuie să scoatem din „buzunarul” nostru alte cărți sau idei care contravin practicii liturgice, din comoditate sau neștiință”.
În final, trebuie să cunoaștem foarte bine cei doi termeni: „tradiție” respectiv, „inovație”. Atât în viața noastră cât și a Bisericii observăm faptul că nu putem cere totul în această lume, iar ceea ce se împlinește frumos și bine, se desăvârșește în timp, cu răbdare.
Arhid. Prof. Drd. Adrian Dobreanu
