Maramureșul este admirat pentru porți, costume, țesături, ceramică, bisericile și casele sale din lemn. Dar în spatele fiecărui obiect pe care astăzi îl numim „tradițional” există, înainte de toate, niște mâini. Iar dacă mâinile care știu să lucreze dispar fără să lase ucenici, patrimoniul viu riscă să devină, încet, doar patrimoniu de muzeu.
Despre această realitate s-a vorbit astăzi, la Baia Mare, în cadrul primei Convenții Maramureșene – Convenția Maramureșenilor de Pretutindeni, la panelul cu un titlu care spune aproape tot: „Meșteșugul care moare în liniște: cine salvează mâinile Maramureșului?” Evenimentul aduce la aceeași masă diaspora, comunitatea locală, antreprenorii și autoritățile, iar unul dintre obiectivele declarate este tocmai găsirea unor soluții prin care tradițiile să poată rămâne autentice, dar și viabile economic.
La discuție au participat artistul Daniel Leș, scriitorul Walter Übelhart și prof. dr. Monica Mare, trei oameni care privesc patrimoniul din perspective diferite, dar complementare: din atelier, din cercetare și promovare culturală, respectiv din muzeu.
Un loc aparte în această conversație l-a avut Walter Übelhart, unul dintre cei mai activi promotori ai patrimoniului cultural și natural maramureșean. Biolog de formație, scriitor, cercetător și antreprenor și-a legat în ultimii ani numele de numeroase proiecte prin care istoria locală, lemnul, pădurea și identitatea comunităților din Maramureș au fost aduse în atenția publicului.
Tocmai de aceea, prezența sa într-o discuție despre supraviețuirea meșteșugurilor vine firesc. Problema nu mai este doar dacă admirăm o poartă sculptată sau un obiect făcut manual, ci dacă omul care știe să-l facă poate trăi din această muncă și dacă există cineva dispus să învețe de la el.
Alături de Walter Übelhart, artistul ceramist Daniel Leș reprezintă chiar exemplul unei meserii transmise din generație în generație. El provine dintr-o familie de olari și lucrează folosind tehnici tradiționale, iar la Casa Olarului din Baia Sprie organizează demonstrații și întâlniri prin care cei tineri pot descoperi direct lucrul cu lutul.
Prof. dr. Monica Mare, managerul Muzeului Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș, a adus perspectiva instituției care are tocmai misiunea de a conserva și transmite acest patrimoniu. Muzeul păstrează colecții de port, ceramică, textile, obiecte din lemn și instalații tradiționale din cele patru zone etnografice ale județului, iar în acest an a continuat inclusiv restaurarea unor obiective importante din Muzeul Satului.
Din discuție s-a desprins însă și o idee care merită urmărită: diaspora poate deveni nu doar public pentru tradițiile Maramureșului, ci și piață pentru produsele autentice și o punte către alte comunități din Europa și din lume. Chiar conceptul Convenției pornește de la ideea că maramureșenii plecați reprezintă o rețea de experiență, contacte și resurse care poate fi reconectată cu economia și cultura de acasă.
Poate aici este și cheia. Un meșteșug nu este salvat atunci când îl fotografiem și îl admirăm o dată pe an la un târg. Este salvat atunci când cineva îl învață, altcineva cumpără obiectul făcut de mâna meșterului, iar cel care îl practică poate continua să trăiască din munca sa. Pentru că tradiția nu moare neapărat cu zgomot. Uneori dispare odată cu ultimul om care știa cum se face.
Vasile Petrovan
