Alexiu Anderco, preotul care a scris una dintre primele istorii ale Borșei

Născut în urmă cu 205 ani, la 5 octombrie 1821, Alexiu Anderco și-a legat aproape întreaga viață de Borșa, unde a fost preot, protopop, ctitor de școli și unul dintre primii oameni care au încercat să adune într-o lucrare istoria localității.

În urmă cu 205 ani, la 5 octombrie 1821, se năștea la Botiz, în comitatul Sătmar de atunci, Alexiu Anderco, un nume astăzi mai puțin cunoscut decât ar merita, dar care avea să lase urme importante în istoria culturală a Maramureșului. A ajuns la Borșa în jurul anilor 1848–1849 și aici și-a petrecut practic întreaga viață adultă, mai întâi ca preot al parohiei de sus, apoi ca protopop al Vișeului.

Anderco nu pare să fi fost însă omul preocupat numai de treburile bisericii. Sursele îl descriu ca pe un cărturar cu interese neobișnuit de largi pentru lumea rurală maramureșeană de la mijlocul secolului al XIX-lea. Citea presă politică, literatură și publicații științifice, scria despre subiecte foarte diferite și reușise să adune în casa sa una dintre cele mai importante biblioteci din acea parte a Maramureșului. Printre textele sale sunt amintite chiar lucrări cu titluri precum „Cine a inventat literele” și „Despre creșterea albinelor”.

O descriere rămasă de la fiul său, Ioan Artemie Anderco, ne lasă să întrezărim atmosfera acelei case din Borșa. Preotul nu era un om bogat, dar masa sa de lectură era plină cu periodice științifice și ziare, iar copiii creșteau într-un mediu în care cartea și studiul făceau parte din viața obișnuită. Tocmai de aceea, casa familiei Anderco avea să devină un mic centru intelectual într-o așezare aflată atunci la marginea Imperiului Austro-Ungar.

Preocuparea sa cea mai interesantă pentru noi rămâne însă istoria Borșei. La 27 iulie 1867, Anderco lucra la ceea ce cercetătorii consideră una dintre primele încercări de monografie a localității. Câțiva ani mai târziu, în 1870, fragmente din această lucrare aveau să fie publicate în revista Familia, condusă de Iosif Vulcan. Pentru redactarea ei, preotul nu s-a mulțumit cu poveștile auzite în sat, ci a folosit documente tipărite, acte păstrate prin localitățile din zonă și documente aflate la familii particulare.

Textul său încerca să explice începuturile Borșei, vechile familii, hotarele, geografia locului și modul în care se formase comunitatea. Scria despre Valea Caselor, despre Vișeu, Cisla, Pietrosu și despre vechile documente medievale în care apare Borșa. Unele dintre concluziile lui au fost corectate ulterior de istorici, ceea ce este firesc pentru o lucrare scrisă acum mai bine de un secol și jumătate, dar încercarea rămâne importantă tocmai prin dorința de a păstra trecutul unei comunități înainte ca multe dintre sursele folosite atunci să dispară.

O parte considerabilă a manuscrisului este dedicată unui episod care a devenit aproape legendar în istoria Borșei. Este vorba de atacul tătarilor din 1717. Preotul scriitor a încercat să confrunte tradiția locală cu documentele pe care le avea la dispoziție și a descris rezistența borșenilor conduși de preotul Lupu Șandru în Strâmtura Borșei. Textul său păstrează inclusiv vechi povești și detalii care circulau printre localnici la aproape 150 de ani după evenimente.

În timpul activității sale la Borșa au fost ridicate o biserică românească de piatră, casa parohială și două clădiri școlare, iar cercetările dedicate structurii Vicariatului greco-catolic al Maramureșului îl prezintă drept unul dintre oamenii preocupați în mod direct de organizarea școlii din localitate. Numirea sa în conducerea protopopiatului era motivată, în documentele vremii, inclusiv de capacitatea de a se ocupa de problemele școlare.

Dar cel mai neobișnuit episod din biografia lui Alexiu Anderco vine dintr-o zonă aflată undeva între istorie și legendă. Cercetătoarea Livia Ardelean consemnează tradiția potrivit căreia oamenii din Borșa, care îl prețuiau pe preot, i-ar fi dăruit pielea și coarnele ultimului zimbru din Maramureș, animal despre care se spune că a fost împușcat în 1852. Informația trebuie păstrată exact în această formă, ca tradiție consemnată, nu ca fapt demonstrat documentar, dar spune ceva despre locul pe care Anderco îl ocupa în memoria comunității.

Prin căsătoria cu Ana Mihalyi de Apșa, Anderco a intrat și într-una dintre familiile importante ale Maramureșului istoric. Din familia sa aveau să provină ulterior alte nume cunoscute în cultura și viața publică a zonei, între care fiul Ioan Artemie Anderco, o promisiune literară și intelectuală dispărută foarte tânără, precum și botanistul și silvicultorul Artur Coman.

La 205 ani de la nașterea sa, Alexiu Anderco rămâne interesant tocmai pentru că este greu de așezat într-o singură categorie. A fost preot, dar și om preocupat de școală; a scris despre istorie, dar și despre albine și originea scrisului; a adunat cărți într-un loc în care accesul la ele nu era deloc simplu și a încercat să pună pe hârtie trecutul Borșei înainte ca ideea de monografie locală să devină ceva obișnuit.

Iar dintre toate lucrurile care au rămas după el, poate cea mai frumoasă imagine este tocmai aceea a casei din Borșa în care, în urmă cu mai bine de un secol și jumătate, se adunau cărți, ziare și reviste venite de departe, într-un colț al Maramureșului în care un preot încerca să înțeleagă și să scrie istoria locului în care ajunsese să trăiască.

Sursa FOTO: Emmanuel de Martonne, Borșa, 1922 / Protopopiatul Ortodox Vișeu / MédiHAL, Licence Ouverte 2.0. / Wikimedia Commons

Vasile Petrovan

Citește și: