Revin la iubire: iubirea, chiar și erotismul care aduce în ecuație latura senzuală și sexuală a dragostei se poate privi și dintr-o altă perspectivă. Adică, grecii antici vedeau din altă perspectiva aceste lucruri: la Platon noțiunea de „frumusețe” este denumirea dată într-un mod generic „perfecțiunii”. Și astfel Platon vine cu ideea următoare: în orice iubire există o năzuință a celui ce iubește de a se uni cu altă ființă care este înzestrată cu o perfecțiune. Este de fapt o mișcare a sufletului meu spre celălalt care deține perfecțiunea și care este cumva superior. Și aici Platon, dar și alții spun că desăvârșirea, plenitudinea se produce printr-un sentiment erotic sau altcumva spus dragoste sexuală. Adică sexualitatea intra în joc numai când cineva este perceput sau apreciat drept perfecțiune. Dar nu toți au interpretat în acest mod „dragostea platonică”. A te îndrăgosti înseamnă astfel a te simți fermecat de ceva. Și nu te poate fermeca decât ceva care este sau poate tinde spre perfecțiune. Dar aici mulți gânditori care au îmbrățișat acest concept al „perfecțiunii” au spus că persoană dorită, iubita de exemplu nu trebuie să fie integral perfectă, ci este suficient ca în ea să existe o anumită perfecțiune. Adică ceea ce se remarcă într-o anumită ordine de calitate… pe scurt „excelarea” sau „excelența”. Apoi, această excelență te îndeamnă să cauți unirea cu persoana care o posedă.
Dar ce înseamnă aceasta „unire”? Cei mai mulți îndrăgostiți au afirmat că în primă instanță nu simțeau vreun apetit de unire corporală. Și aici Max Scheler face o distincție între „dragostea sexuală” și „instinctul sexual”. În cele mai multe cazuri la om instinctele apar împreună cu forme psihice, un fel de germeni de entuziasm sexual, de admirație pentru forma corporală, de simpatie și armonizare spirituală. Și totuși, cazurile de comportament sexual pur instinctiv sunt destul de numeroase pentru a le putea deosebi de adevărata „dragoste sexuală”.
Aici ne îndreptăm spre plăcerea sexuală sau voluptatea sexuală care preexistă. Deci există în om un apetit care este un aprioric, prin care omul are un simț sexual înainte de a cunoaște persoana care crede că îl satisface. Deci instinctual, când este instinct pur, omul se poate satisface cu oricine. Așadar, nu există preferințe, nu există un impuls către o formă de perfecțiune.
Adică aici nu avem acea mult discutată entelehie a grecilor. La grecii antici entelehia reprezenta un scop interior al tuturor lucrurilor de a atinge perfecțiunea. Ori, instinctul este orb, el nu are nimic a face cu perfecțiunea. Instinctul sexual la om asigură până la urmă conservarea speciei, dar nu și perfecționarea speciei. În schimb, dragostea sexuală autentică, entuziasmul pentru o altă ființă, pentru sufletul și trupul său într-o unitate indisolubilă, reprezintă ceva originar, autentic.
Reprezintă o forță care duce la ameliorarea specie. Ia naștere totdeauna – față de ființa ce se ivește în fața noastră – o anumită calitate care declanșează procesul erotic. Este o forță, dar și o excelență a ființei. Și atunci apare o ciudată pornire spre celălalt în sensul de a-și dizolva fără nici o explicație individualitatea în individualitatea celuilalt și invers. Aș spune că ființa iubită, ființa dorită ne invadează intimitatea. În celelalte cazuri ale vieții noastre, nimic nu ne crează o stare de discomfort sau de frustrare legată de intrarea în viața noastră… adică a trăirilor noastre interne. Pe când invadarea unei ființe… a frontierelor noastre existențiale ne crează o dorință de împlinire în sens metafizic. Adică o individualitate unică, dacă pot spune așa. Și numai contopirea celor doi poate duce la împlinire, o „individualitate în doi”. Și aici avem doctrina lui Saint Simon potrivit căruia adevăratul individ uman este de fapt “o pereche”, este perechea bărbat-femeie. Aici unu este egal cu doi. Când dragostea este plenară, ea culminează într-o dorință ambiguă pentru a marca simbolic „unirea”. Și mulți consideră că un copil reprezintă iubirea pură și unirea printr-un copil în care iubirea se va prelungi și se va afirma perfecțiunea ființei iubite. Mulți consideră că „fructul” inefabil și cel care încununează, care desăvârșește o iubire… este copilul. Acest al treilea element, precipitat de iubire, reprezintă unirea personificată și desăvârșirea plămădită în carne și suflet. Și odată cu Platon și neoplatonismul, toată această acțiune capătă o fațetă cosmică a iubirii, dar capătă și un mister primordial. Dincolo de mister apare o magie care este înțeleasă ca un miracol, ca ceva parcă din altă lume care crează fascinație, atracție, dar și încântare.
Dacă ne întoarcem la lucruri mai pământești și mai imanente, adică la voluptate este bine de știut că bărbatul și femeia intră într-un soi de patologie, în sensul că amândoi își proiectează perfecțiunile celuilalt în minte. Și la un moment dat își dau seama că în celălalt există perfecțiuni de un gen până atunci necunoscut. Și aici vorbim în special de calități feminine.
Întrebarea bărbaților este și va rămâne poate totdeauna: cum pot aceste calități feminine să ne seducă, dar cum pot ele să preexiste în mintea unui bărbat? De ce idealurile corpului femeii pune stăpânire pe orice bărbat? Sigur există și invers, dar la bărbat se pare că sunt mai pregnante. Probabil, femeia în conceptul ei este contruită din alt aluat. Și nu glumesc, pentru că bărbatul este proteic în multe direcții, iar femeia imuabilă. Dar, hai să vedem totuși ce este Iubirea, pentru că ne-am tot învârtit în jurul ei și nu i-am prins „dorința” de concept. Iubirea, strict vorbind, adică doar iubirea, nu starea totală a persoanei care iubește… deci iubirea este o pură activitate sentimentală îndrumată către un obiect care poate fi orice, persoană sau lucru. Și atunci ca activitate sentimentală, ea rămâne separată de funcțiile intelectuale: apercepția, atenția, gândirea, memoria, imaginația etc. De cealaltă parte ea trebuie separată de „dorință” cu care este deseori confundată. Dorești când îți este sete un pahar cu apă. Dorești 3 mici și o bere rece la halbă etc fără să le iubești. Deci ce vreau să spun… că iubirea naște dorința, dar iubirea însăși nu este dorință. Dorim fericirea familiei, a prietenilor șamd. Ca activitate sentimentală, iubirea se deosebește de sentimente precum bucuria sau tristețea. Ești vesel, trist sau bucuros într-o pură pasivitate.
Acestea nu au în sine nici o formă de acțiune, deși pot să ducă la acțiune. În schimb a iubi nu înseamnă numai a fi, ci înseamnă a acționa către obiectul iubit, chiar dacă obiectul iubit se află la mare depărtare. Vom emana către el un flux de afectivitate și de căldură sufletească.
Aș dori să vorbesc acum despre „îndrăgostire”: îndrăgostirea este o stare anormală a individului, care se produce în omul normal. Dar îndrăgostirea la începuturile ei nu e nimic mai mult decât o atenție anormală fixată asupra unei persoane. Celelalte ființe și lucruri vor fi treptat îndepărtate din conștiință și atenția va rămâne cantonată către cineva sau ceva. Are loc o eliminare progresivă a ființelor sau lucrurilor care ne captivau sau ne acaparau înainte. Și în conștiință rămâne doar o ființă sau doar un obiect. Cu toate acestea îndrăgostitul are impresia că viața conștiinței lui este mai bogată. Dar, reducându-i-se lumea, de fapt i se concentrează, devenind un obiect. Totul se petrece într-un singur punct. Și astfel atenția focalizându-se, conștiința o înzestrează cu calități miraculoase. Aici se observă o mare similitudine între îndrăgostire și entuziasmul mistic. Și aici cel mai elocvent exemplu este prezența lui Dumnezeu. Adică omul îndreptându-și atenția spre Dumnezeu, prin rugăciune, prin meditație, contemplare (extaz mistic ca Ignatio de Loyola) Dumnezeu capătă în cele din urmă în ochii misticului o prezență și o soliditate obiectivă pregnantă, astfel încât el poate să nu dispară din câmpul lui mental. Adică se află acolo mereu, tocmai pentru că atenția nu îl slăbește. Orice efort, orice mișcare, orice activitate îl face să îl întâlnească pe Dumnezeu. Și acest fapt ce vi l-am dat ca exemplu nu este numai specific religios. Sau alt exemplu: omul de știință, savantul care își petrece ani în șir cugetând la o problemă de factură științifică, sau sculptorul care se gândește timp îndelungat la cum va arăta sculptura lui. Dar în eros, iubitul și iubita reușesc să posede lumea. Și practic nici nu există ca realitate pentru că este absorbită de iubire. Iubita i-a luat locul lumii. Și invers. Există unele situații ale vieții în care, fără a-și da seama ființa omenească mărturisește lucruri care nu se spun (ce provin din intimitate). În alegerea iubirii, bărbatul își devoalează fondul intim, esențial, ceea ce femeia face în alegerea iubitului. Tipologia umană pe care o preferăm la celălalt, schițează profilul propriei noastre inimi. Iubirea astfel este o pornire care se ivește din cea mai adâncă intimitate a persoanei noastre și când iese la suprafață scoate o sumedenie de dorințe, porniri, idiosincrazii, negativități șamd. Dar din abisul nostru ies la suprafață lucruri de neexplicat la prima vedere. Astfel, o femeie de exemplu, cu un caracter distins, cultă, rece, cu cele mai bune maniere își centrează interesul și energia pe un bărbat urât sau vulgar sau incult sau de doi bani.
Dar cred, ca toți cei ce ajung la astfel de experiențe, care țin de altă psihologie, suferă de fapt de o iluzie optică. Adică: este vorba de o îndrăgostire, o iubire doar aparență. O iubire aparentă sau falsă ia naștere atunci când cel în cauză își construiește în minte modele care ar putea răspunde cerințelor lor. Și aceste modele nu au corespondență cu realitatea.
Atunci se produce un fapt: o calitate din modelul construit mental este atribuită sau este descoperită la o persoană fără prea mari calități, dar acea calitate în cauză este prezentă la persoană. Mulți psihologi afirmă că în astfel de situații este de fapt manifestarea ființei noastre ascunse. Și când cel în cauză își dă voalul de pe ochi, el realizează că persoana iubită este de fapt de-o mediocritate debordantă. Și persoanele care trec prin această experiență sunt judecate de ceilalți din jur ca fiind perverși, slabi de minte, cu sechele din experiențele copilăriei etc. Dar voința omului poate să suplinească această spontaneitate. De-a lungul unei vieți, intervenția liberului arbitru în astfel de cazuri este aproape nulă. Ființa intimă a omului tolerează o anumită cantitate de falsitate prin intermediul voinței. Dar asta este o situație în care de multe ori se cristalizează pragmatismul omului, adică acele situații când pui în balans faptul că poți fi avantajat de o situația sau alta. Și vreau să spun, că o astfel de situație dovedește ceva nativ care tinde spre falsitate, adică o formă de ipocrizie. Această înclinare spre o iubire falsă, fără suport, există în mecanismul omului chiar dacă se manifestă astfel de situații. El este capabil de a se corecta cu ajutorul voinței. Marea greșala a dedesubturilor fenomenului de iubire a fost că noi trăim în virtutea conștiinței noastre în care acționează voința noastră. Dar s-a dovedit de foarte multe ori că este fals acest lucru.
Chiar dacă posedăm rațiune, conștiință, libertate, dorințele și obsesiile omului se prezintă în mintea noastră ca niște direcții iraționale situate în culisele psihicului nostru și care ne conduc de multe ori. Se spune din bătrâni că bărbatului normal „îi plac” toate femeile care trec pe lângă el. Și asta ne permite să punem în evidență caracterul de profundă alegere pe care îl poseda iubirea. Și aici e necesar să nu confundăm plăcerea cu iubirea. Tânăra „sculptată” în forme perfecte care trece pe lângă noi bărbații produce desigur o iritate a sensibilității noastre masculine. Această iritate produce o minimă pornire de admirație. Bărbatul se simte atras de formele care îl provoacă. Uneori Biserica condamnă atât femeia senzuală, îmbrăcată mai provocator, dar și bărbatul care o admiră și eventual își face gânduri. Această atracție pe care femeia o produce asupra bărbatului se adresează instinctului din bărbat și care este chemată să ne pună la încercare. Dar una dintre atracțiile bărbatului spre o femeie iubită este și acest aspect al instinctului. Și iubirea presupune și latura senzuală, latura în care sezualitatea se manifestă prin dorință și voință. Și totul la final este alegere. Așa cum ne spuneau existențialiștii. Suntem liberi să ne construim viața și iubirea la ce parametrii simțim si suntem capabili. Iubirea este alegerea care germinează în persoana noastră și care ne face să alegem o anumită femeie. Bărbatul alege femeia (și invers) pentru că are nevoie de sensibilitate, are nevoie de sexualitate și are nevoie de rațiunea inimii (dacă îmi permiteți această construcție). Dar bărbatul ca și femeia are nevoie de admirație. Omul, în general posedă această dimensiune a admirației. Femeia are nevoie de tandrețe, are nevoie de o raportare la continuitate și la fericirea dată de cuplu. Dar femeia mai are nevoie și de forța și stabilitatea bărbatului. Are nevoie de un echilibru și o armonie pe care noi bărbații nu o înțelegem totdeauna la adevărata intensitate.
Marcel Mureșan
Citește și
Considerații asupra Iubirii (foileton 1)
