Gheza Vida s-a născut pe 28 februarie 1913, în Baia Mare, într-o familie de mineri. Tatăl său, Iosif, provenea dintr-o familie de țărani români, iar mama, Rozalia, avea rădăcini slovace. Din păcate, tatăl său a murit în 1916, rănit în Primul Război Mondial, iar viața lui Gheza, care abia împlinise trei ani, a început să fie marcată de lipsuri.
Încă din copilărie, a arătat un talent remarcabil pentru sculptură. În școala primară cioplea animale, păsări și figuri umane, iar la zece ani a realizat, cu briceagul, scene de nuntă și înmormântare țărănească. Patronul mamei sale a văzut potențialul lui și l-a sprijinit să urmeze liceul „Gheorghe Șincai” din Baia Mare, unde a avut profesori de desen pe sculptorii Eugen Pascu și Gheorghe Manu. Talentul său a fost remarcat rapid de colecționari și presa locală, dar prima sa expoziție la Baia Mare a avut loc abia în 1937, în cadrul unui grup de artiști independenți. Maestrul său a fost pictorul Alexandru Ziffer, format la Munchen, Berlin și Paris, care ducea mai departe esența Școlii Băimărene de pictură, întemeiată de Hollósy Simon. Acesta i-a deschis ochii către marile personalități ale artei europene.
Tânărul Vida avea și un spirit rebel și implicat în politică. Începând cu anul 1930, se lupta deja pentru drepturile minerilor și muncitorilor forestieri. Convingerile sale politice l-au dus ca voluntar în războiul civil din Spania, unde a luptat de partea guvernului republican în regimentul român condus de Valter Roman. După înfrângerea republicanilor, a trecut în Franța, unde a stat în lagăre de refugiați și a cunoscut artiști spanioli. Acolo, și-a semnat lucrările sub numele de Grigore.
După invazia germană a Franței, a fost trimis la muncă forțată în Germania, dar a reușit să evadeze și să se întoarcă la Baia Mare. În timpul ocupației hortyste, a fost trimis de mai multe ori la muncă forțată. Totuși, sprijinul sculptorului Bèny Ferenczy l-a ajutat să fie admis la Academia de Belle-Arte din Budapesta (1942–1944).
Pe 8 august 1944, s-a căsătorit cu pianista Elisabeta Kádár, fiica pictorului Géza Kádár, care i-a oferit un mediu artistic plin de muzică și discuții culturale. După eliberarea Budapestei, s-a înrolat voluntar în Armata Română, luptând pentru eliberarea Cehiei și Slovaciei. În 1945 a participat la prima expoziție din Transilvania eliberată, iar după aceea, lucrările sale au fost expuse în țară și peste hotare, inclusiv la Veneția (1958 și 1976).
În cariera sa, a primit numeroase distincții: Premiul de Stat (1953), titlul de Artist al Poporului (1964) și Premiul Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă (1971). În 1974 a devenit membru corespondent al Academiei Române, iar în 1976 s-a realizat un film despre viața și opera sa, intitulat „Rădăcinile lui Gheza Vida”.
Opera lui se bazează pe două direcții principale.
Prima este inspirată de viața oamenilor simpli, de munca lor și de forța brută a naturii: „Butinarul”, „Cosaș”, „Miner ghemuit cu lămpaș”, Monumentul Minerului din Baia Mare (1956). În această linie se încadrează și lucrări eroice, cum ar fi „Balada lui Pintea” și „Monumentul Ostașului Român de la Carei”.
A doua direcție este legată de mitologia populară și folclorul maramureșean. A recreat lumi fantastice și personaje arhaice în opere precum „Omul apelor”, „Omul nopții”, „Solomonarul” sau „Sfatul bătrânilor” (1971). Monumentul de la Moisei (1966) evocă masacrul localnicilor de către trupele hortyste, prin cele 12 coloane circulare cu figuri și măști tradiționale.
Lemnul a fost materialul său preferat, iar creațiile sale transmit respectul și admirația pentru oamenii simpli și viața lor autentică. A murit pe 11 mai 1980, la Baia Mare, lăsând în urmă o moștenire artistică impresionantă, care continuă să inspire.
Vasile Petrovan
