La 23 februarie 1919 s-a stins din viață Gheorghe Pop de Băsești, omul care, la 83 de ani, prezidase Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Moartea sa a venit la doar câteva săptămâni după împlinirea visului pentru care luptase o viață întreagă: Unirea.
După zilele istorice de la 1 Decembrie 1918, bătrânul lider s-a întors la Băsești. Era iarnă aspră. Drumurile erau grele, iar situația politică din zonă era încă tensionată. Transilvania nu era pe deplin liniștită, iar vechile structuri de putere nu dispăruseră peste noapte. Deși slăbit de vârstă și oboseală a ținut să revină acasă. Cei apropiați au observat că frigul și efortul i-au afectat serios sănătatea. Avea episoade de slăbiciune, amețeli și o stare generală de epuizare. Totuși, când era întrebat cum se simte, răspundea liniștit că este împăcat: „Mi-am văzut visul cu ochii.”
Ultimele săptămâni le-a petrecut în casa sa din Băsești.
Timp de decenii, acea casă fusese loc de întâlnire pentru fruntașii românilor ardeleni. Acum era liniște. În jurul său se aflau câțiva apropiați, oameni care îi fuseseră alături în anii grei ai luptei politice. Se spune că vorbea puțin, dar cu seninătate. Nu era revoltat de suferință, nu regreta nimic. Dimpotrivă, repeta adesea cuvintele rostite la Alba Iulia, inspirate din Scriptură:
„Acum slobozește, Doamne, pe robul Tău în pace…” În acele zile, părea un om care încheiase o misiune.
În dimineața zilei de 23 februarie, starea sa s-a agravat. Slăbit de boală și de vârstă, a făcut un atac cerebral (apoplexie, cum se spunea atunci). Cei de lângă el au vegheat în tăcere. Sfârșitul a venit liniștit, fără zbucium, ca o adormire. Moartea lui s-a răspândit rapid în împrejurimi. Pentru oamenii din Băsești și din satele vecine, nu murise doar un lider politic, ci „Badea George”, omul care îi reprezentase, îi apărase și îi ajutase.
La 26 februarie 1919 a avut loc înmormântarea. Contextul era tensionat. În zonă existau încă grupări ostile noii realități politice. În timpul funeraliilor s-au auzit focuri de armă trase de elemente bolșevice maghiare, semn că liniștea nu se așternuse încă peste Transilvania. Cu toate acestea, slujba a continuat. Sicriul a fost dus cu simplitate, așa cum i-ar fi plăcut: pe un car țărănesc, tras de boi, împodobit cu cetini de brad. Țăranii au plâns. Preoții au rostit rugăciunile în grabă, dar cu adâncă emoție. A fost înmormântat în cimitirul satului, aproape de biserică, printre oamenii în mijlocul cărora trăise. Viața lui, marcată de confruntări politice și procese grele, s-a încheiat tot sub zgomot de arme, ca o ultimă amintire a vremurilor pentru care luptase.
Astăzi, la comemorarea zilei de 23 februarie, ne amintim nu doar de omul politic, ci de bătrânul care a plecat împăcat. Un om care și-a încheiat viața cu sentimentul datoriei împlinite, un destin rar, pe care istoria îl așează între exemplele sale cele mai curate.
Vasile Petrovan
