Niciun meci fără goluri în play-off-ul și play-out-ul Ligii 4 - 10 minute în urmă
Restricții de circulație în Sighet - 54 minute în urmă
Ștefan Hrușcă și Ansamblul Folcloric Național „Transilvania”, în concert la „Oradea ne unește” - 1 oră în urmă
Amenzi pentru mai multe persoane care au scotocit prin gunoaie din eco-insule digitalizate - 3 ore în urmă
Beneficiarii Centrului „Pinochio” din Cărbunari au avut parte de momente deosebite la Zoo Park Baia Mare - 3 ore în urmă
În această noapte cerul se aprinde sub ploaia de meteori Lyrid - 3 ore în urmă
Liceul Tehnologic Agricol din Seini anunță deschiderea înscrierilor la Simpozionul-Concurs Regional „Agricultura ecologică- punte între trecut și viitor” - 4 ore în urmă
Patru ordine de protecție provizorii emise într-o singură zi. Într-un caz s-a dispus montarea sistemului de monitorizare electronică a agresorului - 4 ore în urmă
Simpozionul Național „Veghetori la obârșii”, ediția a X-a, a reunit specialiști, oameni de cultură și pasionați de istorie la Dragomirești - 4 ore în urmă
CS Știința Electro Sistem Baia Mare s-a întors cu medalii de la Campionatul Național de Sprint Knock-Out și Semimaraton din Miercurea Ciuc - 5 ore în urmă
15 ianuarie, s-a născut Mihai Eminescu
Astăzi, de ziua lui Mihai Eminescu, România îl elogiază prin expresii devenite aproape simbolice: geniul național, poetul nepereche, coloana limbii române. Toate adevărate. Dar, de data asta, merită să-l coborâm puțin de pe soclul său binemeritat și să-l privim ca om. Ca băiat, ca frate, ca visător, ca rătăcitor prin lume. Pentru că nu a fost doar un nume în manuale, ci un om viu, cu bucurii simple, dureri grele și o viață deloc ușoară.
Mihai Eminescu s-a născut într-o familie mare, poate prea mare pentru vremurile acelea și prea lovită de necazuri. Au fost unsprezece copii, din care puțini au ajuns la maturitate. Boala, moartea timpurie, suferința psihică, toate au trecut prin casa lor ca o furtună care nu se mai termină.

Tatăl, Gheorghe Eminovici, un om ambițios, cult pentru epoca lui, administrator de moșii, voia să-și vadă fiii „oameni mari”, cu carte. Din păcate, mama lor, Raluca, mai blândă, mai tăcută, a purtat în ea o fragilitate genetică care avea să se transmită și copiilor.

În acest peisaj apăsător a aparut Mihai, al șaptelea copil. A fost un băiețel singuratic, atras de codru, de ape, de liniște. De aceea, Ipoteștiul copilăriei sale nu a fost doar un sat, ci un univers întreg: păduri, lacuri, drumuri prăfuite, cerul larg. Acolo s-a format poetul fără să știe. Acolo a învățat să asculte natura, să viseze, să se piardă cu gândul.(“Fiind băiet păduri cutreieram”)
Școala nu l-a prins niciodată cu adevărat. Nu pentru că nu era capabil, ci pentru că nu suporta constrângerile. Profesorii rigizi, regulile seci, notele, toate îl apăsau. A găsit însă un om care i-a schimbat viața: Aron Pumnul.

Profesorul nu i-a predat doar limba română, ci i-a dat ceva mult mai important, i-a dat încredere. L-a lăsat să citească, să caute, să greșească. I-a deschis biblioteca și, odată cu ea, lumea întreagă. Moartea lui Aron Pumnul a fost prima mare lovitură sufletească pentru Mihai. Avea doar 16 ani, dar a scris o poezie de adio cu maturitatea unui om încercat de viață („La mormântul lui Aron Pumnul”). Atunci, ceva s-a rupt definitiv în sufletul său. A părăsit școala și a ales drumul nesigur al libertății.
Și-a găsit refugiul în teatru. A fost sufleur, copist de roluri, uneori actor. A mers cu trupe ambulante prin țară, a dormit prin hanuri, a mâncat când a avut ce. Dar era fericit. Teatrul i-a fost prima mare dragoste. Îi plăcea scena, vocile, luminile, aplauzele. Avea o voce frumoasă, știa să spună cuvintele cu greutate. Dacă n-ar fi fost poet, probabil ar fi fost actor.
A citit enorm. Citea oriunde, oricând. În grajd, în fân, pe drum. Citea în germană, în română, în franceză. Știa pe dinafară bucăți întregi din Shakespeare, Schiller, Goethe. Avea o memorie ieșită din comun. Dar, paradoxal, trăia mereu la limita sărăciei.
Iubirea? A iubit intens și chinuitor. Veronica Micle nu a fost doar o poveste romantică, ci o rană deschisă, o bucurie amestecată cu suferință.

Eminescu nu știa să iubească pe jumătate. Totul la el era prea adânc, prea dureros, prea adevărat.
Din nefericire, boala care îi bântuise familia l-a ajuns din urmă. La 33 de ani, viața i se rupe din nou. Urmează ani de suferință, internări, singurătate. Prietenii îl ajută cum pot. Actorii, cei alături de care cutreierase țara, strâng bani pentru el. E o ironie tristă: teatrul, prima lui dragoste, îl ajută și la final.

Mihai Eminescu a murit la 39 de ani. Tânăr. Prea tânăr pentru cât avea de spus. Dar din viața lui frântă s-a născut o operă gigantică, care ne ține drepți ca limbă și ca suflet.

Astăzi, când îl sărbătorim, poate că cel mai frumos omagiu nu e să-l numim „geniu”, ci să ni-l amintim ca pe un om: un copil al codrului, un tânăr flămând de lectură, un îndrăgostit nefericit, un artist care a ars repede și intens. Un om care, din toată durerea lui, ne-a lăsat o mângâiere: poezia.
Vasile Petrovan















