Astăzi, de ziua lui Mihai Eminescu, România îl elogiază prin expresii devenite aproape simbolice: geniul național, poetul nepereche, coloana limbii române. Toate adevărate. Dar, de data asta, merită să-l coborâm puțin de pe soclul său binemeritat și să-l privim ca om. Ca băiat, ca frate, ca visător, ca rătăcitor prin lume. Pentru că nu a fost doar un nume în manuale, ci un om viu, cu bucurii simple, dureri grele și o viață deloc ușoară.
Mihai Eminescu s-a născut într-o familie mare, poate prea mare pentru vremurile acelea și prea lovită de necazuri. Au fost unsprezece copii, din care puțini au ajuns la maturitate. Boala, moartea timpurie, suferința psihică, toate au trecut prin casa lor ca o furtună care nu se mai termină.
Tatăl, Gheorghe Eminovici, un om ambițios, cult pentru epoca lui, administrator de moșii, voia să-și vadă fiii „oameni mari”, cu carte. Din păcate, mama lor, Raluca, mai blândă, mai tăcută, a purtat în ea o fragilitate genetică care avea să se transmită și copiilor.
În acest peisaj apăsător a aparut Mihai, al șaptelea copil. A fost un băiețel singuratic, atras de codru, de ape, de liniște. De aceea, Ipoteștiul copilăriei sale nu a fost doar un sat, ci un univers întreg: păduri, lacuri, drumuri prăfuite, cerul larg. Acolo s-a format poetul fără să știe. Acolo a învățat să asculte natura, să viseze, să se piardă cu gândul.(“Fiind băiet păduri cutreieram”)
Școala nu l-a prins niciodată cu adevărat. Nu pentru că nu era capabil, ci pentru că nu suporta constrângerile. Profesorii rigizi, regulile seci, notele, toate îl apăsau. A găsit însă un om care i-a schimbat viața: Aron Pumnul.
Profesorul nu i-a predat doar limba română, ci i-a dat ceva mult mai important, i-a dat încredere. L-a lăsat să citească, să caute, să greșească. I-a deschis biblioteca și, odată cu ea, lumea întreagă. Moartea lui Aron Pumnul a fost prima mare lovitură sufletească pentru Mihai. Avea doar 16 ani, dar a scris o poezie de adio cu maturitatea unui om încercat de viață („La mormântul lui Aron Pumnul”). Atunci, ceva s-a rupt definitiv în sufletul său. A părăsit școala și a ales drumul nesigur al libertății.
Și-a găsit refugiul în teatru. A fost sufleur, copist de roluri, uneori actor. A mers cu trupe ambulante prin țară, a dormit prin hanuri, a mâncat când a avut ce. Dar era fericit. Teatrul i-a fost prima mare dragoste. Îi plăcea scena, vocile, luminile, aplauzele. Avea o voce frumoasă, știa să spună cuvintele cu greutate. Dacă n-ar fi fost poet, probabil ar fi fost actor.
A citit enorm. Citea oriunde, oricând. În grajd, în fân, pe drum. Citea în germană, în română, în franceză. Știa pe dinafară bucăți întregi din Shakespeare, Schiller, Goethe. Avea o memorie ieșită din comun. Dar, paradoxal, trăia mereu la limita sărăciei.
Iubirea? A iubit intens și chinuitor. Veronica Micle nu a fost doar o poveste romantică, ci o rană deschisă, o bucurie amestecată cu suferință.
Eminescu nu știa să iubească pe jumătate. Totul la el era prea adânc, prea dureros, prea adevărat.
Din nefericire, boala care îi bântuise familia l-a ajuns din urmă. La 33 de ani, viața i se rupe din nou. Urmează ani de suferință, internări, singurătate. Prietenii îl ajută cum pot. Actorii, cei alături de care cutreierase țara, strâng bani pentru el. E o ironie tristă: teatrul, prima lui dragoste, îl ajută și la final.
Mihai Eminescu a murit la 39 de ani. Tânăr. Prea tânăr pentru cât avea de spus. Dar din viața lui frântă s-a născut o operă gigantică, care ne ține drepți ca limbă și ca suflet.
Astăzi, când îl sărbătorim, poate că cel mai frumos omagiu nu e să-l numim „geniu”, ci să ni-l amintim ca pe un om: un copil al codrului, un tânăr flămând de lectură, un îndrăgostit nefericit, un artist care a ars repede și intens. Un om care, din toată durerea lui, ne-a lăsat o mângâiere: poezia.
Vasile Petrovan
