Dimineața zilei de 22 decembrie 1989 a găsit Bucureștiul într-o stare de tensiune aproape ireală, ca o respirație ținută prea mult timp. După masacrul din noaptea de 21 spre 22 decembrie, cea mai lungă noapte a anului la solstițiul de iarnă, capitala s-a trezit sub ecoul gloanțelor, al sirenelor și al zvonurilor. Baricada de la Intercontinental fusese zdrobită de tancuri, străzile spălate de sânge, zeci de oameni uciși sau arestați. Și totuși, în zorii zilei, România nu s-a retras în frică. Dimpotrivă.
Încă de la primele ore, muncitorii marilor platforme industriale, din Militari, Grivița, Pipera, Pantelimon, Berceni, au pornit în coloane compacte spre centrul orașului purtând steaguri tricolore cu stema decupată, simbolul unei rupturi clare cu regimul. Scandau: „Jos Ceaușescu!”, „Libertate!”, „Vom muri și vom fi liberi!”. Au fost zeci de mii, apoi sute de mii. Barajele ridicate de forțele de ordine s-au dovedit inutile. Pentru prima dată în decenii, statul nu a mai reușit să oprească poporul.
În sediul Comitetului Central al Partidului Comunist Român, Nicolae Ceaușescu își trăia ultimele ore ale puterii sale. Izolat, iritat, incapabil să mai înțeleagă dimensiunea prăbușirii, el continua să creadă că situația putea fi controlată prin ordine și forță. La ora 8:30, a fost anunțată moartea ministrului Apărării, generalul Vasile Milea, prezentată oficial drept sinucidere. Motivele reale au rămas până astăzi neelucidate, dar efectul a fost imediat și devastator pentru regim. Gestul a fost perceput ca o recunoaștere a înfrângerii regimului și a rupt lanțul de comandă: armata a început să se desprindă definitiv de Ceaușescu.
În orele următoare, ruptura a devenit vizibilă pe străzi.
Militarii au fraternizat cu manifestanții, au refuzat să mai tragă, au permis oamenilor să se urce pe tancuri. În piețe a răsunat strigătul devenit emblematic: „Armata e cu noi!”. În jurul orei 9:30, Piața Universității și Piața Palatului au fost ocupate de zeci de mii de oameni. Forțele de ordine nu au mai opus rezistență reală.
În interiorul Comitetului Central, Ceaușescu a convocat ultimele ședințe, a declarat starea de necesitate în întreaga țară, l-a acuzat pe Milea de trădare și a preluat formal conducerea Armatei. Au fost însă ordine fără efect. Generalii chemați să reprime Revoluția, în special Victor Stănculescu, au tergiversat, au amânat, au contramandat. La ora 10:07, a fost transmis ordinul crucial: „Nu se trage în oameni”. Din acel moment, puterea reală a lui Ceaușescu a încetat să mai existe.
În jurul orei 11:30, Nicolae Ceaușescu a făcut un ultim gest disperat. A luat o portavoce și a încercat să se adreseze mulțimii de la balconul Comitetului Central, locul de unde, timp de decenii, își proclamase autoritatea absolută. De data aceasta, a fost întâmpinat de huiduieli, fluierături și scandări furioase: „Jos Ceaușescu!”, „Milea nu e trădător!”. A fost momentul simbolic al ruperii definitive dintre dictator și popor. Balconul nu a mai fost tribună a puterii, ci marginea prăpastiei.
Câteva minute mai târziu, sub presiunea mulțimii care a forțat intrările clădirii, Ceaușescu a fost convins să părăsească sediul. Generalul Stănculescu i-a propus evacuarea cu elicopterul. După o ultimă tentativă eșuată de a vorbi oamenilor, Nicolae și Elena Ceaușescu s-au retras spre lifturi, au urcat pe terasa Comitetului Central și, la ora 12:06, s-au urcat într-un elicopter pilotat de locotenent-colonelul Vasile Maluțan. Aparatul s-a desprins de pe acoperișul clădirii, iar în acel moment, sub ochii a zeci de mii de oameni și ai unei țări întregi, dictatorul a fugit.
A fost clipa în care istoria s-a fracturat. Mulțimea a izbucnit în urale: „Victorie!”, „Ole, ole, Ceaușescu nu mai e!”. Manifestanții au pătruns în clădirea Comitetului Central, simbolul puterii comuniste. Drapelul PCR a fost dat jos. O parte dintre liderii regimului au fost reținuți. România a văzut, pentru prima dată după aproape o jumătate de secol, că dictatura putea cădea.
La scurt timp după fugă, Televiziunea Română a fost ocupată de revoluționari. Emisia a devenit continuă. Revoluția română a fost, practic, televizată. Mircea Dinescu, Ion Caramitru și alții au anunțat în direct fuga dictatorului și căderea comunismului. S-au făcut apeluri la calm, la unitate, la încetarea focului: „A curs destul sânge”. Televiziunea a devenit principalul canal de comunicare al Revoluției, locul unde au apărut dizidenți, actori, foști comuniști marginalizați, militari de rang înalt. Generalul Ștefan Gușă a anunțat retragerea trupelor în cazărmi și interzicerea folosirii armelor împotriva populației.
Pentru milioane de români, a început o sete febrilă de informație. După decenii de emisie controlată, două ore pe zi, televiziunea a funcționat non-stop. „Toți eram ca niște bureți”, avea să-și amintească istoricul Dan Falcan. Libertatea s-a simțit intens, dar a fost amestecată cu teamă și confuzie. Informațiile au fost multe, contradictorii, neverificate. România a intrat într-un vid de putere.
În după-amiaza zilei de 22 decembrie s-au conturat mai multe centre de putere. Unul a fost la Televiziunea Română, unde, după ora 14:00, a apărut figura centrală a lui Ion Iliescu. Un altul a fost la Comitetul Central, unde grupul lui Ilie Verdeț a încercat fără succes să formeze un guvern, fiind huiduit de mulțime cu „Fără comunism!”. Un al treilea pol a fost la Ministerul Apărării, sub influența generalului Stănculescu.
Euforia a durat însă puțin. După ora 17:00, în București și în alte orașe au început focurile de armă. Au apărut misterioșii „teroriști”. Instituții publice au fost atacate, iar numărul victimelor a crescut. Revoluționarii au vorbit mai târziu despre „cele trei ore divine” de libertate absolută, între fuga lui Ceaușescu și izbucnirea haosului armat.
Spre seară și noapte, Ion Iliescu și grupul său s-au deplasat între Comitetul Central, Televiziune și Ministerul Apărării. În jurul orei 23:00, a fost anunțată constituirea Consiliului Frontului Salvării Naționale, primul organism al noii puteri, format din aproximativ 39 de membri. Pentru unii, a fost începutul României democratice; pentru alții, începutul unei „libertăți furate”.
Controversele zilei de 22 decembrie au continuat decenii întregi. Generalul Stănculescu a vorbit despre legături cu Moscova, revoluționarii despre deturnarea Revoluției, Ion Iliescu despre nopțile de teroare care au urmat. Cert a fost însă un lucru: indiferent cine a preluat puterea, Ceaușescu nu a mai putut să o recupereze niciodată.
22 decembrie 1989 a rămas ziua în care România a ieșit din dictatură sub privirile întregii lumi. O zi în care frica s-a rupt, în care un regim aparent indestructibil s-a prăbușit în câteva ore, iar fuga unui dictator a devenit simbolul sfârșitului comunismului românesc și începutul unei istorii noi, dureroase, confuze, dar ireversibile.
Vasile Petrovan
Citește și:
Revoluția Română: 21 decembrie 1989 – Ultimul discurs al lui Ceaușescu
