Psiholog psihoterapeut Cecilia Ardusătan: „Copilul tău interior nu e în trecut. E în reacțiile tale de azi”

Ce ai vrea să-și amintească copilul tău? Și ce are nevoie copilul din tine să nu mai uite? E una dintre acele întrebări care circulă în social media, la workshopuri de parenting sau în conversații între părinți.

„Dacă copilul tău ar putea păstra în inimă un singur lucru din tot ce i-ai spus, ce ai vrea să fie?”. E o întrebare sensibilă, dar pe cât de frumoasă, pe atât de înșelătoare. Pentru că răspunsul, aparent despre copil …este, în realitate, despre tine. Despre ceea ce n-ai auzit. Despre ceea ce ai fi avut nevoie. Despre ceea ce, azi, încă mai cauți fără să știi că nu e vorba de ceilalți, ci de acel copil interior care nu a fost văzut, crezut, ținut.

Ce spunem copiilor noștri e, de fapt, ceea ce am fi avut nevoie să ni se spună nouă. În 15 ani de psihoterapie, am întâlnit sute de oameni care își doresc să fie părinți conștienți, iubitori, blânzi. Îi aud spunând copiilor lor: „Ești suficient.” „Ești iubit exact așa cum ești.” „Ai voie să greșești.” „Vocea ta contează.” „Sunt aici, orice-ar fi.” Dar în momentele de vulnerabilitate, când masca cade și rămâne doar ființa, acestea spun altceva: „Toată viața am încercat să fiu pe plac.” „Mi-a fost teamă să nu fiu dat la o parte.” „Nu m-a întrebat nimeni ce simt.” „Am muncit mult ca să fiu iubit.” „Mi-e greu să primesc.” Și atunci începem să înțelegem că ceea ce îi spunem copilului nostru este propoziția pe care copilul din noi nu a auzit-o la timp. Și, poate, nici acum nu o crede cu adevărat.

Copilul tău interior nu e în trecut. E în reacțiile tale de azi. Și poate te întrebi…”Dar ce legătură are copilul meu interior cu felul în care îmi cresc copilul real?” Răspunsul e simplu, toate. Pentru că rănile nu se păstrează în amintiri foarte clare, ci în reacții automate.

În momentele în care te simți neascultat și te cuprinde o furie pe care nu ți-o poți explica. În clipele când copilul tău are o criză și, în loc să-l conții, simți că explodezi. În vinovăția cronică. În nevoia de control. În perfecționism. În epuizarea aceea care nu vine doar din lipsă de somn, ci dintr-o luptă interioară cu o voce veche, care îți spune că nu ești suficient. Copilul interior e acolo și nu mai plânge cu lacrimi, plânge prin reacții, prin retrageri, prin autosabotaj, prin dorința compulsivă de a face totul bine.

Un adevăr simplu, nu poți oferi ce nu ai învățat să primești. Ai învățat să-ți iubești copilul necondiționat. Întrebarea e, știi să-ți oferi ție aceeași iubire? Dacă îți spui copilului „Ai voie să greșești”, dar tu te pedepsești pentru fiecare ezitare… Dacă îi spui „Ești suficient”, dar tu trăiești într-o permanentă îndoială de sine… Dacă îi spui „Vocea ta contează”, dar tu nu-ți exprimi niciodată nevoile…atunci poate e timpul să recunoști că nu doar copilul tău are nevoie să audă acele cuvinte. Poate tu ai cea mai mare nevoie. Nu ca să fii un părinte mai bun. Ci ca să fii un om întreg.

Întrebarea adevărată nu e „Ce vrei să-i spui copilului tău?” Întrebarea reală e: “Ești pregătit să crezi, cu adevărat, ceea ce-i spui copilului tău?” Pentru că, altfel, nu e conștiență. E repetiție. Și poate, într-o zi, copilul tău va spune: „Părintele meu m-a învățat nu doar să fiu iubit. Ci l-am văzut învățând să se iubească și pe el.” Acolo nu se mai transmit traume. Se transmite libertate. Și tu? Ce ai fi avut nevoie să ți se spună? Poți, azi, să începi să o crezi?

https://www.directmm.ro/sanatate/psiholog-psihoterapeut-cecilia-ardusatan-creierul-adolescentului-o-masina-sport-fara-frane/