Intrarea în post era un moment importat în viața satului din trecut. Odată cu Lăsata secului, nu doar că nu se mai mânca „de dulce”, dar nu se mai organizau nici petreceri sau șezători. Munca, însă, aproape că se amplifica, dacă luăm în calcul și pregătirile pentru noul an agrar, dar și pentru sărbătorile Pascale. În special în această perioadă, femeile și fetele tinere lucrau intens pentru a pregăti îmbrăcămintea nouă pentru toată familia, știut find că în trecut, era responsabilitatea femeii să asigure necesarul a tot ce însemna țesătură. De la îmbrăcăminte pentru membrii familiei, până la lenjerii de pat sau perdele ori fețe de masă și prosoape, totul era făcut de mâna femeii, de la țesut până la croit și cusut ornamental.
Însă pentru că era concurență mare, în special fetele sau nevestele tinere lucrau pe ascuns, să nu vadă nimeni modelul pe care îl coseau pe cămășile noi ce urmau să fie purtate de Paște la biserică.
Căutau să facă modele cât mai originale
Fiecare tânără se străduia să fie cât mai originală, cât mai creativă, pentru a fi „cea mai frumoasă”.
Etnografa Janeta Ciocan arată că această „secretomanie” a dus, de fapt, la o mare diversitate de modele în portul popular. „Pentru că avem acelaşi croi, motivele ornamentale erau aceleaşi, la fel şi culorile folosite, aceleaşi ornamente, dar îmbinate altfel dădeau altceva. De aceea nu găseşti două piese identice. În colecţia noastră, noi nu avem două cămăşi identice, deşi avem patru zone de care ne-am ocupat – cu Oaşul cinci –, nu găseşti două cămăşi care să fie identice. Fiecare este în felul ei un unicat. De aceea, acolo mergeau să toarcă, în general, lâna, din care, după aceea, ţeseau“, spune Janeta Ciocan.
Culori specifice, pe zone și pe vârste
Cu ani în urmă, fiecare comună avea propriile modele la îmbrăcăminte. Se spune că în Maramureşul istoric puteai să recunoşti comuna de unde vine o persoană doar analizându-i cojocul, la care nu se renunța nicicând, indiferent cât de cald era.
Cămașă
În ce priveşte cămăşile femeieşti, acestea erau realizate după reguli stricte, însă fiecare zonă avea specificul ei. „În zona Codru se foloseau numai roşu şi negru. În Ţara Chioarului, până în secolul XX, nu se folosea decât alb, indiferent că erau cămăși bărbăteşti sau femeieşti“, spune etnologul.
De altfel, și în ce provește culorile era o întreagă filosofie. „În Maramureşul istoric, fiecare culoare este atribuită unei vârste. Cele tinere aveau multă culoare, femeile măritate începeau să diminueze din culorile folosite, iar bătrânele foloseau numai galben“, mai spune ea.
