A murit Sanda Țăranu, una dintre cele mai iubite crainice ale TVR - 4 minute în urmă
Măsuri și sfaturi pentru minivacanță în siguranță - 42 minute în urmă
45 de ani de la inaugurarea Muzeului Satului Maramureșean „Mihai Dăncuș” - 1 oră în urmă
Prognoza meteo Maramureș, sâmbătă 30 mai 2026 - 2 ore în urmă
Eleva Denisa-Andra Remeș din Maramureș, printre cei trei bursieri BookLand desemnați la nivel național - 12 ore în urmă
5 greșeli pe care să le eviți când îți alegi fondul de ten - 13 ore în urmă
Walter și Coralia Übelhart transformă Băiuțul în capitala silvoterapiei din Europa - 13 ore în urmă
Lecții de la polițiști pentru copii la Sighet - 13 ore în urmă
Școala Gimnazială Baia Sprie, pe locul I la Concursul Județean de Majorete organizat la Seini - 14 ore în urmă
Sorana Cîrstea scrie istorie la Roland Garros 2026! Victorie incredibilă cu 6-0, 6-0 - 14 ore în urmă
Psiholog psihoterapeut Cecilia Ardusătan: Cei care au fost supravegheați sever în copilărie nu se simt liberi nici în viața adultă
Cei care au fost supravegheați sever în copilărie nu se simt liberi nici în viața adultă. Au libertate formală, dar reacții care trădează încarcerarea psihologică timpurie: își cer scuze automat, verifică de două ori înainte să vorbească, analizează chipuri ca să detecteze microexpresii de dezaprobare. Trăiesc cu o teamă difuză de a greși, chiar și în contexte în care nu mai există o autoritate reală.
Acești oameni au învățat că nu ești iubit pentru ceea ce ești, ci doar dacă ești conform, impecabil, atent, supus. Dacă în copilărie ai fost descurajat, umilit, ironizat când greșeai, corpul tău reține mesajul: orice eroare costă. Și nu vorbim doar despre rușine, ci despre o întreagă fiziologie a evitării.
Astăzi, ești adultul care nu încearcă lucruri noi decât dacă e sigur că le poate face bine. Care respinge ideea de improvizație. Care își rescrie mailul de 3 ori înainte să-l trimită. Care nu întreabă, de teamă să nu pară prost. Atenție!!! Nu e perfecționism. Este frica învățată de a nu deveni ținta. E o formă de protecție biologică în fața expunerii.
„Ce-o să zică lumea?” e propoziția care face ravagii într-o generație crescută în rușine. Rușinea nu vine dintr-un act. Vine din ideea că tu, așa cum ești, ești în neregulă. Și astfel, mulți adulți trăiesc azi nu doar în alertă, ci în auto-monitorizare constantă. Își filtrează emoțiile, reacțiile, opiniile, pentru a se încadra într-un tipar social acceptabil. Asta nu e educație. E amputare relațională. Pentru că atunci când te cenzurezi permanent, nicio relație nu e cu adevărat vie.
Copiii crescuți cu frica de a nu deranja devin adulți care simt că „prezența lor” trebuie justificată. Spun „scuze” în loc de „mulțumesc”. Cer permisiune să existe. Se tem să ceară, să propună. Au internalizat ideea că prezența lor e o povară dacă nu livrează ceva…liniște, ajutor, rezultate, compromis. Acești oameni nu „au nevoie de mai multă încredere în sine”. Au nevoie de reconfigurare identitară: să înțeleagă că nu trebuie să merite existența lor.
Ce e numit azi „anxietate socială” este adesea urmarea unei relații precoce cu adulți intoleranți la emoțiile copilului. Nu e vorba doar despre parenting autoritar. E vorba despre părinți care au respins disconfortul copilului, plânsul, frustrarea, plictiseala, furia – și au înlocuit validarea cu controlul. Copilul nu a învățat să-și regleze emoțiile, ci să le ascundă. Iar acum, adultul îngheață când e întrebat ceva direct. Evită confruntarea, confundă apropierea cu pericolul și simte că trebuie să joace un rol permanent ca să fie acceptat.
Când oamenii spun că „nu pot să se relaxeze”, nu vorbim despre stres cotidian. Vorbim despre corpuri care au învățat că relaxarea e periculoasă. Că e exact momentul în care lovea critica. Sau reproșul. Sau pedeapsa. Așa apare supracontrolul: gândirea excesivă, reglarea expresiilor faciale în funcție de reacțiile celorlalți, blocajul în luarea deciziilor din teama de a greși. Terapia nu se ocupă aici cu sfaturi de „relaxare”. Se ocupă cu dezactivarea vechilor rețele care asociază siguranța cu încordarea. Aceasta nu este o listă de simptome. Este realitatea unei întregi generații crescută cu frica de a dezamăgi. O generație care a învățat că valoarea personală nu e dată, ci trebuie dovedită zilnic. Că iubirea se acordă condiționat. Că autonomia e periculoasă.
Acești oameni nu au nevoie de încurajări vagi. Au nevoie de explicații clare, de intervenții psihologice profesioniste și de o comunitate care nu le mai cere să fie cuminți ca să fie acceptați. Concluzie? Nu. Doar constatare. Mulți adulți de azi trăiesc conform unui scenariu scris în copilărie. Și nici nu-l poate rescrie altcineva. Dar îl poți pune sub analiză. Îi poți vedea structura. Îi poți înțelege consecințele. Și poți decide că a continua să te pedepsești pentru a fi fost un copil normal într-o lume care n-a știut să te vadă… nu mai e o datorie. Este, cel mult, o amânare a vieții tale reale.
Psiholog Psihoterapeut CECILIA ARDUSĂTAN
Colaboratoarea noastră este activă permanent pe rețelele de socializare: Facebook (este pe contul personal: Cabinet individual de psihologie clinică şi psihoterapie Ardusătan Cecilia), Instagram (ardus.cecilia), TikTok (Ardus Cecilia), Youtube (Mind Fitness with Cecilia). Dați like, share, subscribe!
*Notă – rubrica este una săptămânală, așadar vă rugăm să ne semnalați care ar fi temele pe care le-ați dori abordate!
Citește și









