Marin Preda, copilul pe care satul era cât pe ce să-l țină departe de școală - 10 ore în urmă
Un tânăr din Petrova s-a stins în Italia, după ce i s-a făcut rău în timp ce lucra la recoltarea roșiilor - 11 ore în urmă
5 august 1984: regalul olimpic oferit de Kati Szabo - 12 ore în urmă
Pompierii voluntari din cadrul SVSU Recea, Maramureș, sunt din nou campioni naționali - 14 ore în urmă
Prefectura Maramureș le cere primăriilor să reducă consumul de energie - 15 ore în urmă
Angajări în învățământul băimărean: post cu normă întreagă la grădiniță - 15 ore în urmă
La Săliștea de Sus va fi dezvelit bustul lui Gavrilă Iuga, personalitate marcantă a Maramureșului - 16 ore în urmă
„Vacanță în tinda bisericii”: Ediția a IV-a a taberei de vară pentru copii are loc la Sighetu Marmației - 16 ore în urmă
Campanie de donare de sânge la Spitalul Județean de Urgență „Dr. Constantin Opriș” Baia Mare - 16 ore în urmă
Părintele protopop dr. Stan Florin, invitat la Școala Părinților din Parohia Dumbrăvița - 16 ore în urmă
Psiholog psihoterapeut Cecilia Ardusătan: „A fi părinte nu înseamnă doar a oferi hrană, protecție și educație”
A fi părinte nu înseamnă doar a oferi hrană, protecție și educație. Înseamnă, mai ales, a locui într-un spațiu delicat între grijă și libertate, între a fi acolo și a lăsa loc, între a susține și a permite copilului să-și descopere propriile resurse. Și tocmai în aceste intersecții fragile apar cele mai frecvente confuzii.
Mulți părinți, cu intenții oneste, își imaginează că rolul lor este să netezească în permanență drumul copilului. Să ridice fiecare obstacol, să șteargă orice urmă de frustrare, să îl ferească de disconfort. Însă un drum lipsit de asperități nu pregătește pentru viață, ci pentru neputință.
Creierul copilului, aflat în plină dezvoltare, funcționează ca un atelier al adaptării: are nevoie să întâlnească dificultăți mici și gestionabile, pentru a învăța răbdarea, perseverența, creativitatea și toleranța la frustrare. Pietricelele de pe drum nu sunt piedici, ci exerciții de antrenament interior. La capătul opus se află neglijarea. Nu doar cea evidentă, în care copilul rămâne singur acasă, ci și absența subtilă, emoțională. Atunci când părintele este prezent fizic, dar absent în atenție, preocupat, distant sau indisponibil. Creierul copilului înregistrează:„nu contez”.
De aici se nasc mai târziu dificultăți de atașament, anxietăți difuze, o permanentă nevoie de validare sau, dimpotrivă, un soi de independență rigidă, în care emoțiile proprii sunt înghețate. Există apoi forme de presiune emoțională mai greu de observat, dar cu efecte la fel de adânci. Una dintre ele este responsabilizarea copilului pentru emoțiile adultului. Când îi spunem „m-ai supărat”, „din cauza ta sunt nervos”, îl plasăm într-o poziție imposibilă: cea de a gestiona o lume interioară care nu îi aparține. Copilul nu are încă resursele cognitive pentru a face diferența între reacțiile părintelui și propriile comportamente. El doar învață că iubirea este condiționată și că pentru a fi acceptat trebuie să se adapteze, să își ascundă emoțiile, să devină ceea ce celălalt dorește. Un mecanism asemănător apare și atunci când asupra lui apasă presiunea performanței. Mesaje precum „nu ai voie să greșești” nu stimulează, ci blochează.
Organismul copilului reacționează ca în fața unui pericol real: crește nivelul de cortizol, scade capacitatea de concentrare, memoria se tulbură, iar corpul se află într-o permanentă stare de alertă. Rezultatul nu este excelența, ci teama de eșec și anxietatea anticipativă. În loc să se bucure de explorare, copilul învață să trăiască pentru a nu dezamăgi. Părinții nu pot evita complet aceste capcane, pentru că și ei vin cu propriile istorii, cu propriile vulnerabilități și nevoi neîmplinite. Tocmai de aceea vinovăția nu este o soluție.
Ea paralizează, transformă dorința de schimbare într-un reproș perpetuu și blochează accesul la resurse. Mult mai fertil este să ne punem câteva întrebări simple, dar transformatoare: reacționez pentru că vreau să îmi ajut copilul sau pentru că încerc să îmi liniștesc propriile temeri? Îi transmit că este iubit doar atunci când reușește sau îi las spațiu să greșească? Când plânge, răspund la emoția lui sau la disconfortul meu? Ce poveri am așezat pe umerii lui care, de fapt, îmi aparțin mie? În viața cotidiană, diferențele se văd în detalii aparent banale. Copilul vine acasă cu o notă mică: un părinte îi spune „m-ai făcut de rușine”, altul: „știu că e greu, hai să vedem ce putem face data viitoare”.
Copilul refuză să participe la o petrecere pentru că se simte stingher: un părinte îl etichetează „ești antisocial”, altul întreabă „cum pot să te sprijin să îți faci curaj?”. Copilul lasă jucăriile împrăștiate: un părinte exclamă „m-ai înnebunit”, altul spune „știu că te-ai jucat cu plăcere, acum hai să strângem împreună”. Nu există rețete perfecte, iar parentingul nu este un drum al impecabilității. Este mai curând o disponibilitate constantă de a învăța, de a observa, de a ajusta. Părintele care își permite să fie atent la propriile reacții, să-și recunoască limitele și să le transforme în resurse, transmite copilului un mesaj mai important decât orice lecție: acela că relația este locul unde există siguranță, chiar și atunci când apar greșeli sau tensiuni. În fond, parentingul nu este despre perfecțiune, ci despre disponibilitate. Despre capacitatea de a rămâne prezent, de a oferi un spațiu în care copilul să poată experimenta, să se poată înșela, să se poată descoperi și, mai ales, să știe că este iubit necondiționat.
Psiholog Psihoterapeut CECILIA ARDUSĂTAN
Colaboratoarea noastră este activă permanent pe rețelele de socializare: Facebook (este pe contul personal: Cabinet individual de psihologie clinică şi psihoterapie Ardusătan Cecilia), Instagram (ardus.cecilia), TikTok (Ardus Cecilia), Youtube (Mind Fitness with Cecilia). Dați like, share, subscribe!
*Notă – rubrica este una săptămânală, așadar vă rugăm să ne semnalați care ar fi temele pe care le-ați dori abordate!
Citește și














