Bârsana, 700 de ani de istorie scrisă

Sunt locuri despre care avem impresia că au fost acolo dintotdeauna. Bârsana este unul dintre ele. Casele risipite pe dealuri, Iza, bisericile de lemn, porțile înalte și silueta mănăstirii au devenit atât de legate de imaginea Maramureșului, încât e greu să ne gândim la un timp în care numele așezării nu apărea pe nicio hartă și în niciun document. Și totuși, dacă ne întoarcem suficient de mult în urmă, ajungem într-un asemenea moment.

În 2026, Bârsana marchează 700 de ani de la prima sa atestare documentară, anul 1326 fiind considerat începutul istoriei sale scrise. Asta nu înseamnă, desigur, că satul s-a născut atunci. O așezare nu începe să existe în ziua în care un scrib îi trece pentru prima dată numele pe un pergament. Oamenii trăiau aici înainte, iar urmele de locuire din zonă sunt mult mai vechi. Anul 1326 este doar momentul în care lumea Bârsanei iese, pentru noi, din ceața timpului și intră în documente.

În acel an, regele Carol Robert de Anjou emitea o diplomă prin care erau întărite drepturile de stăpânire ale cneazului Stanislau, fiul lui Stan, asupra unei moșii din Maramureș. De acest document este legată, în tradiția istoriografică locală, prima atestare a Bârsanei. Era o cu totul altă lume decât cea de astăzi.Era un Maramureș al cnezilor și voievozilor, al comunităților așezate pe văi, al pământurilor transmise în familie și al unei societăți în care moșia însemna nu doar avere, ci și identitate, putere și continuitate.

Există însă și o nuanță importantă. În documentul din 1326 apare denumirea Zurduky, iar identificarea exactă a acestei moșii a fost discutată de istorici. Formele în care recunoaștem fără îndoială numele Bârsanei apar în documente ceva mai târziu, în 1390, sub forme precum Barzanfalua sau Barzanfalva. Cu alte cuvinte, cei 700 de ani marchează începutul tradiției documentare legate de această așezare, în timp ce numele ei apare limpede în actele păstrate câteva decenii mai târziu.

Și numele merită o oprire. Bârsana nu este un cuvânt apărut întâmplător. Studiile de toponimie leagă numele localității de numele de persoană Bârsan, răspândit odinioară în această parte a Maramureșului. Vechiul Barzanfalva poate fi înțeles, simplificat, ca „satul lui Bârsan”. În documentele și tradiția locală apare familia cnezială a Bârsăneștilor, iar numele Bârsan a rămas până astăzi cunoscut în zonă. Privită astfel, Bârsana nu este doar numele unui loc. Este și urma unei familii, a unei stăpâniri și a unei lumi care a dispărut, dar care a lăsat în urmă suficiente semne cât să poată fi reconstituită.

În 1390, documentele îi amintesc pe voievozii Balcu și Drag în legătură cu stăpânirea moșiei Bârsana. Suntem într-o perioadă în care marile familii cneziale și voievodale ale Maramureșului aveau un rol important în viața întregii regiuni. Pentru omul de astăzi poate părea greu de imaginat, dar satele de pe Iza nu erau simple așezări izolate la marginea istoriei. Prin cnejii și voievozii lor, ele erau legate de marile transformări politice ale regatului medieval și de istoria întregului spațiu din nordul Transilvaniei.

Bârsana a devenit însă, de-a lungul secolelor, mai mult decât o moșie și mai mult decât un sat. A devenit și o importantă vatră spirituală. Documentele și tradiția locului vorbesc despre vechi vetre monahale aflate pe hotarul Bârsanei. Una dintre ele se afla în zona cunoscută drept Valea Slatinei, alta pe dealul Humâna, iar memoria unei Văi a Mănăstirii apare încă în documentele medievale. În secolul al XVIII-lea, pentru o perioadă, Mănăstirea Bârsana a fost chiar reședință a Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului.

Vechea mănăstire avea să treacă însă prin vremuri grele. În 1791 a fost desființată, iar călugării au plecat. Clădirile au dispărut treptat, dar biserica a supraviețuit. La începutul secolului al XIX-lea, oamenii au mutat-o în sat, în locul numit Podurile Jbârului. Gestul spune poate mai mult decât multe pagini de istorie: o biserică de lemn desfăcută și mutată pentru a fi salvată. Este vorba despre biserica „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, ridicată în secolul al XVIII-lea și mutată în actualul amplasament la începutul secolului al XIX-lea. Astăzi face parte dintre cele opt biserici de lemn din Maramureș înscrise în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Este importantă și această diferență. Biserica veche din sat, cea aflată pe lista UNESCO, nu trebuie confundată cu biserica mare a actualei Mănăstiri Bârsana. Cele două aparțin unor etape istorice diferite. Mănăstirea pe care o cunosc astăzi cei mai mulți dintre vizitatori este mult mai nouă. După 1989, comunitatea a dorit refacerea vechii vieți monahale, iar în anii 1990 a început ridicarea actualului ansamblu. Au urmat biserica, turnul-clopotniță, stăreția, casele monahale, altarul de vară, muzeul și celelalte construcții, toate inspirate din arhitectura tradițională maramureșeană și ridicate în principal din lemn și piatră. Astăzi, imaginea acestui ansamblu a ajuns în albume, ghiduri și fotografii făcute de oameni veniți din toate colțurile lumii. Pentru mulți turiști, Bârsana înseamnă în primul rând mănăstirea. Dar în spatele imaginii cunoscute există un sat cu o istorie mult mai lungă, începută cu mult înaintea actualelor turnuri de lemn.

Există Bârsana cnezilor medievali, Bârsana vechilor familii, Bârsana bisericii mutate dintr-un loc în altul pentru a fi salvată, Bârsana călugărilor, a meșterilor lemnari, a porților și gospodăriilor, a oamenilor care au rămas legați de aceeași vale generație după generație. Șapte secole de istorie scrisă înseamnă enorm. În acest timp s-au schimbat regate, granițe și administrații. Au venit războaie, epidemii, stăpâniri și regimuri politice. S-au schimbat drumurile și casele, hainele și ocupațiile oamenilor. Numele însă a rămas.

În 2026, cei 700 de ani sunt marcați și printr-un simpozion aniversar dedicat reperelor istorice, spirituale și culturale ale Bârsanei, organizat la Mănăstirea Bârsana, cu participarea unor invitați din mediul academic și eclezial. Este cel mai bun mod de a privi aniversarea: nu ca pe ziua în care s-a născut Bârsana, pentru că satul este cu siguranță mai vechi, ci ca pe împlinirea a șapte secole de când o parte din existența lui poate fi urmărită în scris.

Sursa FOTO: Maramureșcultura.ro / arhivă

Vasile Petrovan

Citește și: