Nuno Farelo, antrenor CS Minaur: ”Vrem să ne batem pentru locurile fruntașe în campionat” - 7 minute în urmă
Sunteți invitați la hramul Mănăstirii „Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul” Dealu Mare - 10 minute în urmă
Lucrările de restaurare a bisericii din Muzeul Satului Maramureșean „Mihai Dăncuș” sunt în toi - 1 oră în urmă
Sportivii A.C.S. Athletic Tg. Lăpuș, felicitați de administrația locală pentru rezultatele excepționale la competițiile naționale și internaționale - 1 oră în urmă
16 iulie 1054 – Ziua în care Biserica s-a împărțit în două - 3 ore în urmă
Echipa masculină U19 a României – aur la Campionatul European de tenis de masă - 9 ore în urmă
Polițiști la întâlniri cu copiii în campania ”Dorințe îndeplinite la vârste potrivite” - 13 ore în urmă
„Sufletul echipajului SMURD” de la Sighet a trecut în rezervă - 14 ore în urmă
O femeie și trei bărbați, arestați preventiv pentru violență și tulburarea ordinii publice - 16 ore în urmă
Atelier de făcut pâine la Muzeul Satului din Baia Mare - 16 ore în urmă
Umbra care nu dispare
Au trecut 35 de ani. Trei decenii și jumătate de la cele mai sângeroase zile ale democrației românești postdecembriste. Dar răsunetul acelor lovituri de baston, urletele răniților, urmele de sânge pe caldarâmul Bucureștiului nu s-au șters nici din istorie, nici din conștiința publică.
13-15 iunie 1990. Zilele în care România a fost adusă înapoi în bezna totalitarismului, sub privirile consternate ale lumii occidentale. După ce Piața Universității devenise, timp de 52 de zile, simbolul speranței, al libertății și al rezistenței civice, în zorii zilei de 13 iunie, trupele de ordine ale regimului condus de Ion Iliescu au decis evacuarea în forță a protestatarilor. Sute de studenți, intelectuali, artiști și tineri care cereau o Românie democratică au fost bătuți și arestați.
A urmat haosul. În aceeași zi, forțele de ordine au fost atacate în mod inexplicabil, iar clădiri importante – Ministerul de Interne, sediul SRI – au fost incendiate. Aceste evenimente, neelucidate pe deplin nici azi, au fost pretextul perfect pentru apelul dramatic lansat de președintele Iliescu: „Chemăm cetățenii de bună-credință să apere democrația.”
Răspunsul? Mii de mineri din Valea Jiului au fost aduși cu trenuri speciale la București, sub conducerea sindicalistului Miron Cozma.
În dimineața de 14 iunie, Capitala a fost împânzită de oameni în salopete negre și cu bâte în mâini. Sub pretextul reinstaurării ordinii, au devastat redacții, sedii ale partidelor istorice, au bătut studenți, intelectuali, profesori. O veritabilă vânătoare de oameni, transmisă în direct, cu complicitatea televiziunii publice.
S-au înregistrat zeci de morți (cifra oficială: 6, neoficial – mult mai mare), sute de răniți, peste o mie de arestări arbitrare. Multe victime nu au fost niciodată identificate oficial. Climatul de teroare instaurat atunci a paralizat societatea civilă pentru ani de zile.
Astăzi, la 35 de ani distanță, dosarul „Mineriadei” încă se zbate în mlaștina justiției, cu inculpați de vârf, printre care fostul președinte Ion Iliescu, dar fără nicio condamnare definitivă. Timpul trece, martorii dispar, iar vinovații îmbătrânesc în libertate. România încă nu a reușit să facă dreptate pentru acele zile rușinoase.
Și totuși, în fiecare an, pe 13 iunie, câțiva supraviețuitori și militanți pentru adevăr se adună în Piața Universității, în fața Teatrului Național. Aprind lumânări. Poartă pancarte cu „Vrem dreptate!” și „Nu uităm!”. Este poate ultimul fir subțire de memorie vie care ține vie o luptă de conștiință într-o societate care uită prea ușor.
Mineriada din iunie 1990 rămâne o rană deschisă. Nu doar pentru victime, ci pentru întreaga Românie. Căci fără adevăr și justiție, democrația nu se poate construi pe temelii solide, ci pe o minciună care pândește să revină oricând.
Vasile Petrovan