Pe pagina oficială a Ambasadei Israelului în România, în data de 22 mai 2025, a fost publicat un mesaj de doliu profund:
„Suntem profund șocați și îndurerați de vestea atacului terorist terifiant care a curmat viața a doi membri ai personalului Ambasadei Israelului la Washington, Yaron Lischinsky și Sarah Lynn Milgrim. Exprimăm sincere condoleanțe familiilor îndoliate și deplângem pierderea diplomaților noștri. Fie memoria lor binecuvântată!”
Un mesaj necesar, uman și înduioșător, pentru două vieți tinere curmate brutal de un act terorist. Fiecare diplomat care moare în misiune ar trebui să fie comemorat cu onoare. Doliu public, solidaritate și compasiune, toate acestea sunt reflexe firești ale diplomației moderne.
Și totuși, în acest context al durerii sincere, se ridică o întrebare firească, deloc ostilă:
unde este mențiunea despre incidentul grav petrecut în Cisiordania pe 21 mai, în care au fost implicați diplomați internaționali, inclusiv români, asupra cărora armata israeliană a deschis focul?
Potrivit Ministerului român al Afacerilor Externe, șeful Oficiului de Reprezentare al României la Ramallah a fost prezent într-un convoi diplomatic format din circa 30 de persoane – oficiali palestinieni, diplomați din țări europene și non-europene, precum și jurnaliști locali. Vizita la Jenin, organizată cu acordul prealabil al armatei israeliene, s-a încheiat brusc și periculos: militari israelieni au tras focuri de armă „într-o zonă activă de luptă”, după cum a explicat ulterior IDF, motivând că delegația s-ar fi abătut de la traseul convenit.
Răspunsul oficial? O scuză oferită în presa internațională. Nimic publicat însă de Ambasada Israelului în România. Nicio mențiune despre diplomații care au fost puși în pericol. Nicio referire la partenerii europeni și non-europeni care, într-un gest de curiozitate diplomatică și sprijin pentru populația locală, au fost expuși focului real.
Este dreptul oricărei ambasade să onoreze victimele proprii. Dar într-o lume în care diplomații reprezintă punți între țări, nu e și o minimă datorie morală să recunoști când și alți diplomați au fost afectați – direct sau indirect – de acțiunile armatei tale?
Pentru România, un astfel de incident nu este minor. Iar pentru Uniunea Europeană, este suficient de grav încât șefa diplomației europene, Kaja Kallas, să reacționeze imediat:
„Orice amenințare la viața diplomaților este inacceptabilă. Facem apel la Israel să ancheteze acest incident și să tragă la răspundere pe cei responsabili.”
Ministrul belgian de Externe a fost și mai ferm, declarând că soldații israelieni au tras asupra unui convoi de 20 de vehicule clar marcate, aflate într-o misiune diplomatică coordonată în prealabil.
A nu vorbi despre acest incident, a-l lăsa în umbra uitării sau a nega importanța sa nu e doar un act de omisiune. Este un semnal periculos, că viața unor diplomați merită recunoscută și plânsă, iar a altora, trecută sub tăcere.
Tăcerea, în astfel de cazuri, devine nu doar lipsă de transparență, ci și de respect față de partenerii care, zi de zi, își asumă riscuri reale pentru dialog și stabilitate. Diplomația înseamnă și asumare. Și, uneori, un simplu gest de recunoaștere ar cântări mai mult decât o mie de scuze întârziate.
Vasile Petrovan
