„Osima” - proză de Marian Ilea, partea a II-a

Continuăm publicarea pe DirectMM.ro a romanului-foileton „Osima”, de Marian Ilea. Lectură plăcută vă dorim!

Preotul Herinei îşi petrecea ore bune în atelierul de lângă gară: „La perie şi ţesală”. Stătea în poveşti cu Mihai Reviczky, fostul lui coleg de seminar. Cântaseră amândoi în cor. Lală Marcu n-avea voce. Profesorul de muzică a hotărât: „Lală şi Reviczky veţi fi başi”. Şi başi au rămas până la absolvire.

Reviczky se născuse în Herina. Moştenise afacerea de la părinţi. Confecţiona perii de toate felurile: de haine, de mustaţă, de păr, de pălării şi perii ovale pentru vite şi cai.

„O vacă îngrijită dă mai mult lapte”, zicea Reviczky.

Meşterul era de statură mijlocie, umbla-n costum negru, ca Lală, dar purta un şorţ lung până la ghete.

„Iată un perier renumit pentru munca lui preţioasă”, îl lăuda Lală Marcu la slujbele de duminică.

„Nimic nou: peste tot sunt bogaţi şi săraci. Au fost ani răi când în Herina se făcea făina din coajă de copac şi vacile se vindeau pentru câţiva saci cu porumb. Uzdulski de la piaţă îţi poate spune mai multe, Lală”. zicea meşterul perier.

„Cum se face că … ?!”, zicea preotul, neterminându-şi gândul, stând pe un scaun de lemn, în atelier, şi privind la lumea care intra ori ieşea din marea sală de aşteptare a gării.

„Da, am auzit şi eu…”, cădea pe gânduri perierul.

„Da, au fost ani răi când oamenii din Herina erau păduchioşi, bolnavi ori storşi de puteri. Când trupurile nu se înmormântau. Fumegau pe câmp, lângă pădurea de mesteceni. Nimeni nu mai avea nimic, cartofii culeşi de pe câmpuri se mâncau cruzi, sfecla albă degerată era o delicatesă, iar cei străini unii de alţii se împrieteneau. Trupurile acoperite cu un strat subţire de pământ se umflau şi mişcau câmpia”, continuă preotul.

„M-am plimbat în serile de început de primăvară pe acolo. Din tufişuri mai ies şi acum la vedere oase albe, uscate de soare şi vânt, spălate de ploi şi zăpezi, zicea Reviczky”.

„Trupurile alea, rubedenii cu vidra şi cu lupul, sunt duse Reviczky, trecute de vămi, cu plăţile făcute la vreme”, zicea Lală.

„Trei monede de argint şi trei marame, preoţele”.

„Ai învăţat obiceiul locului, meştere”.

„Herina n-a fost pustiită, Lală. Când casele de-abia mai stăteau în bătaia vântului de munte şi zidurile sângerii deveneau guri de bătrâni, oamenii se adunau”.

„Da, alţii s-ar fi risipit, Reviczky”.

„Rămânea neatinsă fanfara din Herina, Lală. Trecea pe străzile întortocheate cântând. Oamenii se legănau în sunetul ei, se răsteau la chipurile strămoşilor agăţate de pereţi, le cereau ajutorul!”.

„ Cînd biserica noastră s-a ridicat în anul una mie patru sute nouăzeci şi nouă, pentru sihaştri din munţi, dragă Reviczky, în acele vremuri, oamenii erau îngropaţi pe câmpul unde astăzi e cimitirul. Nu se puneau cruci, nu se marcau mormintele, trupurile erau învelite în coaja mestecenilor şi aşezate în gropi. Se cultiva fiecare metru pătrat de teren. Când arau se auzeau căteodată de sub pământ bătăi de clopot. Până când a venit marea furtună şi a scos oasele pe străzi. Pluteau în cojile de mesteacăn ca-n nişte bărcuţe, se împrăştiau prin curţi, în case, în biserică. S-a speriat lumea de la Hust până la Tatariv”.

În atelier se înserase. Îţi era teamă să mai ieşi în strada care ducea la gară.

X X X

La cincizeci de metri de zidurile ce înconjurau curtea bisericii era casa preotului. Poarta de la intrare avea un cap de lup sculptat. O casă construită după modelul secession. Unică în Herina. Când a inaugurat-o, primarul le-a spus negustorilor: „Aici vom face episcopie”. Dar negustorii ştiau că episcopie nu va fi niciodată în Herina. Altele erau interesele în joc.

Gardul comun dintre casa preotului şi şcoală era de doi metri, din cărămidă. Lală Marcu avea două încăperi cu deschidere la stradă. Într-o altă cameră cu deschidere înspre comisariatul de poliţie locuia doamna Talian, urmaşa familiei de farmacişti: Ermina şi Imre Talian. În beci locuiau: Adalbert Uzdulski, şeful pieţei şi informatorul Comisarului de Poliţie şi soţia sa Ileana, femeia de serviciu a şcolii. Adalbert Uzdulski avea misiunea de supraveghere a vizitelor pe care le primea preotul. Cu toţii împărţeau un coridor lung cu podele de lemn galben pe care tanti Ileana le freca săptămânal cu apă cu leşie. Asta ca să nu scârţâie la fiecare călcătură. Peste tot mirosea a naftalină. Primăvara şi toamna, tanti Ileana dădea cu DDT. Le curgeau lacrimile din cauza mirosului înţepător. Lală Marcu dormea cu ferestrele larg deschise.

Lală se odihnea singur într-un pat în care ar fi încăput şase trupuri, aşezate cu grijă. Clădirea avea un singur closet în incintă, preotul îl primise prin repartiţie. În fundul curţii erau alte trei closete, cu lacăte la uşi.

Ascunzându-se sub plapumă, la lumina unei lanterne, noapte de noapte, preotul citea. Primise de la episcop trei lăzi de ţinut mere, pline cu cărţi.

„Domnul Lală Marcu adună la fiecare botez sânge de sugar pentru transfuzii. Ca el să nu îmbătrânească”, raporta Adalbert Uzdulski Comisarului de poliţie.

„Domnule Comisar de poliţie, dacă trăieşti în aceeaşi casă, dacă împarţi acelaşi coridor cu unul ca Lală Marcu, vezi şi auzi multe şi simţi pericolul. Cu siguranţă că preotul acesta poate deveni un pericol. Domnule Comisar de poliţie, Lală Marcu pare sensibil la evenimente şi la schimbări. Se simte dator să participe la viaţa Herinei, crezând că face parte din aceasta. Noapte de noapte, domnule Comisar, se ascunde sub plapumă, cu ferestrele deschise şi aprinde o lumină. Pâlpâirile ei se văd din stradă. Consider că are aşteptări mari. Celor care i-ar putea afecta interesele le ţese intrigi, în fiecare duminică la slujba din altar. Aşa profită el de funcţia care i-a fost repartizată. Au apărut demult nemulţumirile. Domnule Comisar, au fost cetăţeni care au avut curajul să-l dea în vileag. S-au trimis reclamaţii scrise până la episcopia din Hust. Dar au rămas neverificate. Mă întrebaţi de unde ştiu?! Respectiv chiar eu am conceput şi trimis acele plângeri şi… nici un rezultat. Nu s-a întâmplat nimic. Unii sunt favorizaţi. Unii sunt furaţi la cântar. Unul e prieten de intrigi cu altul. Şi aici mă refer la domnul Reviczky, meşterul perier ce-şi are atelierul lângă gară. Stofa şi bumbacul se dă celor ca ei. Chiar dacă ei n-au nevoie de ele. aşa a fost întotdeauna în Herina, domnule Comisar. Au fost puse la cale proteste. Au fost persoane care n-au dorit să facă parte din echipa acestui profitor. Am dat acest exemplu. Cu siguranţă sunt multe altele. Mă întrebaţi de unde ştiu?! Ştiu pentru că eu am fost cel mai nemulţumit, eu am organizat protestul fără să-l pot duce până la capăt. În concluzie, consider că acest Lală Marcu e urât de către marea majoritate a cetăţenilor din Herina.

Vă rog să aveţi în vedere domnule Comisar de poliţie că eu sunt un om sărac, fără casă, cu trei copilaşi de crescut pe care-i ţin pe la uşi străine, pe care mi-i culc în încăperile din beciul acestei case. Nu tai urechi, nu scot măsele şi ochi ori alte prostii din astea, dar recunosc că turbez. Lală Marcu, domnule comisar, e înalt şi chiar robust, uşor adus de spate, umblă aplecat de parcă ar căuta monede ascunse între pietrele cubice ale străzilor. De aici puteţi deja să-i descifraţi caracterul, domnule Comisar. Are faţa rotundă, nasul cârn şi ochii negri, sprâncenele pline şi bine pronunţate, privirea încruntată, buzele groase, nu râde şi nu poartă mustaţă mică sub nas. Umblă pe la femei şi le roagă să-i facă mâncare. „Nu-ţi facem, că ne doare capul”, zic femeile, domnule Comisar. Şi ce credeţi că face? Le dă pastile pentru dureri de cap, apoi le spune: „Acuma puteţi să-mi faceţi”. Toate acestea nu sunt născociri, deşi aşa par, domnule Comisar.

Careva a dorit să-l oprească pe stradă ori în faţa bisericii, şi să-i spună: „Porcule, chinuieşti pe toată lumea”. Cum de unde ştiu, domnule Comisar?! Ştiu pentru că eu am fost acela. Din cauza fricii însă n-am trecut la acţiune. Cei care-l supără nu sunt iertaţi. Pe ceilalţi îi lasă în pace.

Şi încă o informaţie inedită pe care o ştiu de la meşterul perier, domnule Comisar. La seminarul din Hust, unde a fost coleg cu Lală Marcu, au fost doisprezece inşi mai deştepţi decât acesta. Dar Lală nu s-a lăsat, a muncit, s-a luptat luni de zile până au mai rămas doar cinci în faţa lui. A muncit iar până nu mai era decât unu. Pe acela nu l-a mai putut întrece. Şi atunci ce credeţi că a făcut, domnule Comisar? S-a prefăcut că şchiopătează pentru a provoca pe lângă ştiinţa de carte şi mila profesorilor din comisie. Numai aşa a terminat el primul. Vă daţi seama de periculozitatea unui astfel de individ odată ajuns preot şi primind parohie în Herina.

Pentru astăzi cam atât a avut să vă spună al dumneavostră slujitor credincios şi onest, Adalbert Uzdulski, să trăiţi, domnule Comisar de poliţie”.

(Va urma…)