Reiau acest eseu cu binefacerile dialogului, pentru a încerca să scot la lumină partea văzută și nevăzută din “încrucișarea” ideilor:
– Dane, aș dori să te provoc cu ceea ce reprezintă un drum dialectic al eului și mai precis este vorba de eului gânditor care se apropie de lucruri pentru a le cunoaște. Și astfel eul reușește o legătură de natură transcedentală ce duce în final la iubire. Fapt e că aici eul devine subiect al meditației și astfel modelul gândirii se schimbă, iar așa se deschide un nou orizont.
– Marcele, știm că de la Kant încoace, eul a căpătat o altă amploare, o altă anvergură. Și asta pentru că eul derulează parcă o nouă identitate a omului. Iar acest fapt definește deja o altă stare a lumii în care totul se obține printr-un filtru care redefinește ființa.
– Aici Dane, aș adaugă ceva: persoana întăi singular ne face pe noi oamenii, ca încrederea noastră în faptul că “eu dețin autoritatea” să ne dea și o competență.
– Scuza-mă, dar și faptul că eul prin rațiune și apoi conștiință îți transmit ție direct un imbold care poate asuma o greutate și încredere în a desluși lumea și lucrurile.
– Și lumea asta cu noi cu tot este o funcție a eului transcendental nu numai pentru că eul se situeză în mine, ci și că eu reflectez asupra lumii făcând parte din ea. Adică dacă eul este “aruncat” peste lume, asta face ca lumea să fie inteligibilă.
– Și atunci Heidegger când afirma că noi am construit lumea, el avea dreptate pentru că numai o lume inteligibilă există, ontologic vorbind. Construirea lumii este de fapt cunoașterea lumii și luarea ei în posesie. Dar ideea care răzbate aici și care se revelează este că înainte ca eul și lumea să fie distincte, ei se confundă, sunt unul și același lucru.
– Vezi, aici cred că avem mai multe planuri. Dar să o luam încet: orice lucru devine real doar dacă dobândește valoare. Și lucrurile se reunesc astfel într-o realitate, o altă realitate care transcede. Dar ceva este important aici: această Realitate se revelează numai inteligenței. Pentru că numai inteligența poate descoperi omogenitatea structurală a tuturor lucrurilor.
– Vezi ce ușor se construiesc Realitățile. Ha, ha, ha!!
– Ha, ha și dacă ne prostim…maneliștii când invocă acel faimos “valoarea mea, valoarea mea” ei de fapt construiesc Realități paralele.
– Dar hai să vedem cum se situează eul față de lume și față de propria esență. Pentru că atunci când se vorbește de eu se vorbește de alteritatea eului și acesta este după mine un lucru de care trebuie ținut cont.
– Dane, cred că ești de acord cu următoarele afirmații: Eul este lumea, adică eul se identifică cu ea. Asta pe de-o parte, iar pe de altă parte aș afirma că există totuși o diferență. Adică identitatea absolută se poate obține doar în transcendență. Și aici doar când nu există identitatea subiectului cu obiectul.
– Aici apare ceva care este distinct: cu cât eul se revelează sau își revelează mai abitir drumul, accesul la propria sa esență, cu atât și relația dintre eu și lume devine mai compactă. Pentru că această intimitate duce la faptul că diferențele se estompează.
– Și vreau să spun că de fapt ăsta este certificatul de naștere al eului transcendental.
– Iar acest eu este un soi de “eu” mai…cum să spun…deosebit. Pot să spun că este deosebit pentru că el are capacitatea de a integra “tot eul”. Tot eul, adică în amploarea și armonia lui. Dar aici apare o întrebare.
– Da, scuza-mă că intervin: acest eu transcendental ne poate scuti de “plaga” alterității. Pentru că cei mai mulți vorbesc de posibilitatea unui eu pur sau altcumva, un eu în idealitatea lui. – Marcele, în acest punct apare și întrebarea: cum este posibilă comunicarea, cunoașterea lucrurilor, adică cum eul poate ajunge la ființa lăuntrică a lucrurilor?? Sau cum putem noi devoala lucrurile??
– Dane, nu pot să nu fac o glumă: vezi cu sexul frumos e mai simplu: eul bărbatului ca să ajungă la ființa lăuntrică a doamnelor, trebuie să transceadă.
– Ha, ha, ha. Dar stai un pic; pentru bărbat, transcendența este floare la ureche. Deci, acel etern feminine, nu se pune.
– Ha, ha, ha. Nu se pune pentru că noi bărbații ne hrănim cu marote. Și ca să le facem pe plac doamnelor le plasăm într-o mitologie de care tot noi ne hrănim, adică ne folosim.
– Dar și o mistică mult invocată, pentru că eternul reprezintă în acest caz infernul la care nu avem acces.
– Hai să revenim. Daca ne referim la ceea ce influențează eul, la alteritate până la urmă: se pune problema eliberării conștiinței de orice prejudecată, de orice balast, de ceea ce este convențional, adică de la sine înțeles sau de toate determinările care nu au nici un temei. Și aici este problema: omul poate ajunge la un “eu” care poate constitui premiza unei construcții pe alte baze??
– Da, când vorbim de construcții vorbim de reconstrucția mai bine zis a unui univers care este pus pe alte baze, adică pe baza interiorității noastre cea mai pură și asta datorită eului transcendental.
– Deci, este vorba de o asceză care duce la înnoirea eului sau altcumva spus la primenirea dispozițiilor noastre lăuntrice.
– Și daca ne referim la un Schelling, omul trebuie să coboare în străfundul lui. Al eului însuși pentru a cunoaște întreagă profunzime și toate detaliile vieții pentru ca totul să cadă, să se năruie în jurul lui și astfel eul poate rămâne singur cu infinitul.
– Singur în fața infinitului. Dar acesta este vidul interior, este Nimicul, este moartea. Nimicnicia.
– Este un lucru necesar pentru a putea ajunge la autenticitatea gândirii. Și astfel “privirea” omului poate deveni curată, îndreptată asupra lucrurilor, iar gândirea nu mai poate perverti în nici un fel lucrul din fața ta.
– Dane, această forma de manifestare, adică faptul că omul nu mai gândește până la urmă sau să-i spunem ne-gândirea, se obține printr-o “deconstrucție”. Dar o deconstrucție voită a întregii gândiri pentru a putea obține la sfârșit acutizarea ei și o potențialitate mărită a ei. Ceva în genul deconstrucției la Derrida.
– Este o golire de tot ce poate împieta eul și astfel se poate accede la un asalt frontal al lucrului pentru a putea distruge sau înstrăina sau debarasa, de natura ultimă a gândirii mele. Este o conservare și o sporire a ființării.
– Deci prin ne-gândire se poate ajunge la împreitenirea cu lucrul. Și din această unire, din această prietenie, lucrul ți se va livra cu totul. Și în acest punct gândirea va putea avea în fața ei lucrul în toată splendoarea lui și va putea întelege și va putea avea acces la cunoașterea lui. Poate că aici se necesită o mică lămurire: Cunoașterea nu este numai luarea în posesie a lucrului sau a avea o tutela asupra lucrului. Este și faptul că o cunoaștere adecvată presupune și înțelegerea lucrului. Această înțelegere este factorul care consideră lucrul ca ceva potențial, adică consideră că îl poate plasa, îl poate situa într-o relație utilă, o relație instructivă de forma eu – tu. Dar aceasta duce inevitabil la un raport de egalitate al eului cu lucrul. Eu ca să înțeleg și să cunosc lucrul trebuie ca eu să mă situez la nivelul conceptului lucrului, a obiectului. Atunci, dacă eu vreau să cunosc lucrul, adică eu să îmi asimilez ceva, afirm că nu pot să iau lucrul în posesie ca “alăturare”, numai prin altceva. Asta e problema: aceasta alăturare vine de la de-construcție. Și acest “altceva” este Iubirea. Adică o forma de relație în care fenomenul cunoașterii să nu fie pus sub auspiciile formalului. Dar, formalul înseamnă în primul rând aparența cunoașterii, nu o “dedicare” în toată intimitatea obiectului. Și în acest caz această intimitate este de fapt consacrarea cunoașterii doar la suprafață și deci se poate rata conceptul lucrului, a obiectului cu toată abnegația și bunăvoința. Cunoașterea are legile ei interne care dacă sunt teoretizate bine ne putem așteptă la o comunicare de idei care este în folosul nostru. Mă opresc aici pentru ca în Foiletonul următor să puteam finaliza acest exercițiu de dialog.
Marcel Mureşan
