Editorialul de sâmbătă: Lucrarea zilei (VI). Artiștii «Centrului Artistic Baia Mare»

CONTEMPORANI – ACTUALI – EMERGENȚI (II):

Ioan Anghel NEGREAN (*15 octombrie 1954, Cluj-Napoca, România –…)

DEALUL ROȘU – Septembrie, 2009, Baia Mare,

din seriile tematice Amintiri despre un deal băimărean și, respectiv Anotimpurile • ulei pe pânză, 100 x 120 cm.

Muzeul Județean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare», colecțiile de artă băimăreană contemporană, inv. nr. 3897/2012 • proveniența: achiziție 2012.

Ioan Anghel NEGREAN și memoriile sale despre Dealul Băimărean

Exponent de marcă la nivel naţional al «congregaţiei» de grup la definirea identităţii căreia contribuie, nuanţat şi pluralist, de peste patru decenii («generaţia ‘80»), băimăreanul Ioan Anghel Negrean a fost mereu – şi rămâne pe mai departe – adeptul unui discurs creativ de tip ficţional aflat, însă, într-o relaţie de dialog flexibil cu reperele majore ale realului lumii dimprejur. Cu ani în urmă consemnasem observaţia că rădăcinile imaginarului construit de artist coboară până în anii deceniului 1960, şi se ramifică prin experienţele iniţiatice ale copilăriei [1], experienţe ale căror impact modelator a fixat două dintre constantele orizonturilor ce-i caracterizează definitiv viziunea picturală: cultul colorismului dens şi vitalist, respectiv arhitectura spaţiului plastic centrată pe linia blagiană a unduirilor „deal–vale–deal” atât de specifică unităţii geografiilor vizuale și spirituale a întregului spaţiu transilvan [2].

Pe temeiul acestor izvoare şi straturi germinative, artistul şi-a stabilit însă, încă de la debutul din 1978, distanţări filtrante în raporturile cu obiectivismul realităţii naturale („natura naturans”). Şi-a construit vocabularul vizual şi cromatic, universul motivistic şi regulile morfo–sintactice de orchestrare compoziţională în interiorul sistemului reprezentaţional figurativ, generând însă interpretări accentuat subiective ale unui real imaginar („Procedeul său creaţie se bazează prioritar pe un proces de configurare mentală. … peisajul şi natura statică … devin spaţii în care îşi exercită libertatea gândirii şi atitudinii plastice.” [3]).

Cu prilejul primei sale expoziţii personale realizate în 1982, la Galeria de Artă a Filialei U.A.P din Baia Mare, atunci când 22 de picturi prezentau publicului articulaţiile a ceea ce avea să devină cel dintâi modúl din seria tematică a metaciclurilor care îi populează azi opera („Natură şi structură”), Ioan Anghel Negrean demonstra deja un demers plasat în spaţiul de întâlnire dintre colorism, construcţie, metaforă şi ficţionare picturală.

Osmoza acestor „ingrediente” picturale avea să genereze faza timpurie a seriilor tematice lungi Logica şi parfumul florilor, respectiv Peisajul – arhitectură, materie şi spectacol [4], fază despre care notam atunci, în 1982, că „(…) evită reprezentarea, contemplarea, extazul şi compilarea spectacolului naturii reale pentru a-şi adjudeca o victorie decisivă asupra concretului, asupra naturii vii, schimbând alcătuirea firească a lucrurilor într-una nouă … spectacol al imaginaţiei debarasate de convenţii şi conformism. (…) peisajele sale refuză impresia, contemplarea, ocolesc simbolica banală, depăşesc stadiul vibraţiilor lirice ale sensibilităţii, apropiindu-se treptat de esenţa genului epic (desigur indirect) de vreme ce artistul tinde să povestească, la modul metaforic, despre trei lucruri fundamentale: om, pământ, culoare…” [5].

Prin ţinerea la distanţă a obiectivismului realului natural, Ioan Anghel Negrean şi-a enunţat refuzul modelului artistic şi atitudinal plein air–ist. Relaţiile sale cu natura naturans s-au desfăşurat de pe poziţiile unui tip de „actor artist”– investigator care se manifestă activ pe scena vieţii cotidiene şi care observă, analizează, selectează aparent arbitrar, transferă şi depozitează în fondul activ al memoriei sale subiective date, fapte şi valori ale experienţelor trăite în timp şi în spirit real. Apoi, eliberat de constrângerile realităţii naturale apte să genereze cel mult amintiri despre trăirile şi configurările lumii contingente (fie astfel de amintiri oricât de impresionante şi durabile!), artistul activează când unele, când altele dintre secvenţele depozitate în acel fond activ al memoriei subiective spre a produce picturi ce încorporează de fapt amintiri esenţiale menite să compună/instituie amprentele unei realităţi ficţionale, generând astfel o natura naturata alternativă la realitatea naturală şi la natura reală. Acesta este contextul în care trebuie aşezată şi peisagstica de invenţie pe care Ioan Anghel Negrean o cultivă consecvent şi prin remodelări ciclice.

Pe parcursul următoarelor patru decenii şi jumătate care au urmat apoi, din 1982 până în 2024, Ioan Anghel Negrean a accentuat şi/sau a modificat ciclic índicii de intensitate, ori vectorii de sens ai distanţării şi filtrajelor impuse dialogului cu obiectivismul realului natural. S-a putut naşte, astfel, de-a lungul „seriei istorice de durată medie” pe care o coagulează producţia artistică făptuită în 50 de ani, o creaţie picturală impresionant de coezivă şi coerentă, ale cărei etape („repere de marcare” [6]) descriu pasajul de trecere de la modéle structuraliste la matrici poststructuraliste (sau cu alte cuvinte, de la modernismul târziu la un retrosintetism postmodern), şi sunt proiectate, cu limpezime, pe fundalul unor cicluri evolutive dintre care o parte sunt juxtapuse, o parte s-au dezvoltat prin suprapunere/intersectare, iar câteva ni se înfăţişează astăzi într-o perspectivă a reluării prin dezvoltare/reluare/remodelare [7].

Odată consumate experienţele structuraliste şi spectacolul ficționat al figuraţiei naturale [8], în 1985 s-a petrecut translaţia înspre un fel de neosimbolism cu structuri picturale iniţial abstractizante, apoi circumscrise experienţelor neoexpresioniste (artistul rememora în 2004: „Ajunge cu peisajele şi cu naturile statice! Venise timpul pentru altceva! Am început să umblu la „concepte», la idei şi la reprezentarea lor în forme plastice noi…” [9]).

Chiar dacă figurativismul structuralizant avea să intre într-o prelungită stare de conservare (până către a doua parte a anilor 1990), peisajul de ficţionare structuralist a fertilizat, prin transferarea formelor de „unduire spaţială deal –vale – deal”, jocurile geometrismelor compoziţionale centrate pe combinările curbă/contracurbă/angularităţi/rectangularități, în lucrările perioadei următoare 1985-1999.

Reformulările experimentaliste din „era Atelier 35” l-au împins pe Ioan Anghel Negrean să-şi extindă explorările plastice înspre teritorii livreşti, cu accente autobiografiste, marcat intelectualiste, prin preocupări legate de organicismul sexual şi de biologicul celular, de geneza materiei vii [10]:„Am devenit preocupat de problema genezei, a izvorului vieţii şi a fecundaţiei ca moment primordial al facerii” Totuşi, în anii 1985-1986 finalul metaciclului Natură şi structură (seria tematică Peisajul – arhitectură, structură şi spectacol, 1978-1985), s-a suprapus peste începutul metaciclului Lumea din lăuntru [11] prin seria tematică Geneza (1985-1989).

În acest context avea să apară, pentru prima oară, preocuparea lui Ioan Anghel Negrean pentru conceptualizarea motivul artistic al dealului împingând reprezentarea picturală a acestuia înspre formularea construirii vizuale a unui deal generic. Mai întâi Iarna pe deal (1985 [12]) şi Triptic (1985 [13]) , apoi mai ales Deal (1985 [14]), Marele Deal (1985 [15]; cat. nr. 12), Spaţiu germinativ (1988 [16]; cat. nr. 15) şi Germinaţie (1988 [17]; cat. nr. 14) dovedesc că o această siluetă eminamente tronconică pe cale de structurare simbolică nu era – în 1985 – doar rezultatul unei schematizări geometrice (prin abstractizarea formei geografice specifice, general cunoscute a dealului – volum şi contur intermediar între platul câmpiei şi ascuţişurile verticalităţii montane) ci, probabil în primul rând, era expresia căutării unor variabile geometric–formale optime – şi prin aceasta cu funcţii simbolice generice – născute prin activarea rememorării configuraţiilor specifice a celor trei dealuri reale şi emblematice pentru geografia Băii Mari, dar şi pentru topografiile de geografie cultural–artistică ale întregii picturi băimărene: Dealul Crucii, Dealul Florilor şi Dealul Morgăului.

Experimentul în sine, precum şi rezultatele sale parţiale, aveau să fie trecute în adormire până către 2000.

Procedeul întrebuinţării amintirilor generatoare de realitate peisagistică şi florală imaginată va mai răbufni sporadic, când şi când (bunăoară prin Armonii autumnale, 1986; Lăzarea , 1986 [18]); naturile statice din 1993 şi 1995 [19]), Dealuri la Nicula (1994, cat. nr. 25), Margine de drum I – III (1996), Spre sat (1999), Peisaj (2000) şi Nor (2000) [20], Peisaj din Sighet (2000) conturând treptat straturile metaciclului Lumea dimprejur [21] cu serile tematice Retronatura – Lumina florilor şi Retronatura – Casa de acasă.

O schimbare majoră de paradigmă a început să se producă de prin 2001, odată cu iniţierea seriei tematice Retronatura – Profilul unui Deal [22] în cadrul aceluiaşi metaciclu Lumea dimprejur. Expoziţia retrospectivă de temă Negrean – Anotimpurile organizată de Muzeul Județean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare» (Baia Mare, decembrie 2012 – februarie 2013) venea să prezinte tocmai rezultatele la vârf ale revenirii interesului pentru peisagistica de invenţie în sfera de interes central, prin activarea memoriei active ca procedeu de ficţionare a dealului generic băimărean proiectat ca vector al realităţii imaginate.

Mai întâi a fost Amintiri despre un deal băimărean (2001) născut în ambianţa Workshop-ului Internaţional de Pictură organizat la Baia Mare de Fundaţia Culturală Română şi Filiala Baia Mare a U.A.P.R.. Atunci (cred că era începutul lunii august), într-un dialog polemic amical, i-am adresat prietenului Ioan Anghel Negrean provocarea de a realiza „în sfârşit, şi fie doar pentru o singură dată!“ un peisaj plein air-ist cu un motiv central tipic bămărean: Dealul Crucii.

Reacţia imediată şi vehementă a artistului („se poate realiza peisaj băimărean şi altfel decât în plein air: anume prin activarea amintirii simbolizante!”) s-a materializat tocmai printr-un set de „amintiri” despre un deal băimărean care, reluând experimentele formale iniţiale din anii 1985-1986,

proiectează într-un câmp plastic puternic contrastat şi energic (invocând soluţii cromatice expresioniste) motivul central al corporalităţii unui deal generic, care invocă, insinuant, înfăţişarea Dealului Crucii, însă în nici un fel nu se identifică/confundă vizual cu acesta. Din perspectiva celor 12 ani care au urmat, acest peisaj de invenţie s-a dovedit a fi capul de serie al unor dezvoltări problematizante.

Împrejurarea incendiului care a afectat masiv „pătura” vegetaţiei arboricole a Dealului Florilor în 2003, avea să dea naştere la Deal în flăcări I-II (2003), cu forma motivului evocând ceva mai apăsat aparenţa vizibilă a modelului inspirator. Apoi „amintirile dealului băimărean“ s-au diversificat pe mai multe direcţii, fie reapropiindu-se mai puternic de figuraţia spectaculară a structurii peisagistice (în prelungirea totuşi modulată a discursului din vemea metaciclului Natură şi structură (1978-1982) precum în Primăvara pe dealuri şi Primăvara în grădină (ambele 2003) respectiv Baia Mare. Colonia Pictorilor (2009) şi Colonia Pictorilor – Fereastra (2011), fie conceptualizând din nou – Stâna II-III (ambele 2004) şi Deal roşu (2007), fie – în sfârşit – recurgând din nou la sintetizări formale cvasi abstractizane în care principala legătură cu realul este asigurată tocmai de figurarea „memoriei” dealului generic băimărean: Iarba verde de acasă I – II – III (2004, 1010, 2011: cat. nr. 36-37-37), Fireball (2012, cat. nr. 39).

Între 2008-2009 Ioan Anghel Negrean dezvoltă, prin nuanţare polisemică şi oarecum autopolemică, limitele generice ale „dealului său băimărean” (la un moment dat artistul a emis public următoarea sentinţă iritată – altminteri însă perfect adevărată: „tot băimărene sunt şi celelalte dealuri, nu doar ale Crucii, Florilor şi Morgăului!”) şi produce Amintiri despre un deal băimărean – Noaptea şi Amintiri despre un deal băimărean – Ziua.

Ele conservă, sublimat, „amintirile” suprapuse, acumulate şi depozitate în deceniile de navetă Seini – Baia Mare, atunci când la intrarea în / şi la ieşirea din oraş, s-a lăsat fascinat de monumentalitatea „ca de zid” a covorului vegetal multicolor ce acoperă (primăvara–vara–toamna) într-o curgere diagonală aproape magmatică coastele aliniamentului deluros situat pe malul drept al râului Săsar, până înspre Valea Borcutului.

Iar utilizarea, prin titluri, a binomului nocturn–diurn introduce funcţii simbolice ale realităţii astronomice şi ale repetitivităţii ciclice într-un perpetuum al reluării funcţiilor vitale (starea de activism de după starea de veghe; deşteptarea de după adormire; cunoaşterea de după necunoaştere) pe fondul conservării vieţuirii organice.

Astfel, variaţia figuraţiei curbă/contracurbă a linearităţii mononucleale „vale–deal–vale”, derivată din sintetizarea formală a siluetei Dealului Crucii, se extinde prin repetiţii aleatorii de curbă/cotracurbă/unghiuri închise/unghiuri deschise şi prin aplatizarea liniei de decupare la „atingerea” terestrului cu celestul, rezultând o configuraţie multinucleală de tipul „deal–vale–deal–vale…”. Procedând astfel Ioan Anghel Negrean obţine o construcţie metodologică de temeinică sorginte carteziană (pe relaţia cauză–efect) întru definirea capacităţii de semnificare şi de relevanţă a dealului generic băimărean pe care îl plăsmuieşte şi căruia îi induce când identităţi de particularizare, când identităţi de generalizare – cupă caz!

ANOTIMPURILE UNUI DEAL BĂIMĂREAN. Fructificarea deplină, aproape un corolar al acestor achiziţii formale şi de mesaj dobândite între 2001 şi 2008 avea să se petreacă treptat, între 2009 şi 2012 odată cu orchestrarea şi finalizarea celui mai amplu proiect din întreaga carieră a artistului, de până în anul 2013: ciclul Anotimpurile – 12 pânze mari dedicate, câte una în serie, fiecăreia din lunile anului şi, în grup de trei, fiecărui anotimp specific climei temperat continentale caracteristică climatului băimărean. Tematic, motivic şi componistic acest proiect plastic ni se înfăţişează ca o adevărată sinteză de tip „memorialistic” care exploatează/valorifică atât amintiri filtrate ale experienţelor „arse” în timp şi spaţiu real în decurs de trei decenii, cât şi rememorări – autoreferenţiale şi retrospective – ale propriilor experienţe cultural–artistice consumate, simultan, în acelaşi ecart temporal.

Problematica anotimpurilor nu este nouă, doar că acum artistul realizează o versiune complexă şi completă. În 1981-1982 Ioan Anghel Negrean realiza trei compoziţii poliptice „intensive” (prin fragmentarea ansamblului în mici panouri asamblate) consacrate toamnei (Armonii autumnale, 1981, cat. nr. 8), iernii (Simfonie în alb, 1982 [23]) şi primăverii (Ipostaze, 1981, cat. nr. 9), lipsind aşadar vara. De asemenea regăsim disipate pe parcursul întregii opere invocări ale anotimpurilor ipostaziate în piese individuale, cu preferinţe marcate pentru aceleaşi trei anotimpuri.

Pe de altă parte şi componistica poliptică are rapeluri în trecut (anotimpurile invocate mai sus; Triptic, 1985; Însemne pe fereastra lumii, 1995; Balaur zburător, 1996; Fantasme, 1999; Triptic, 2001; Baia Mare. Colonia Pictorilor (2009). Nou în Anotimpuri (2009-2012) este însă caracterul „extensiv” al dezvoltării compoziţionale poliptice prin alăturare, formulă care reia şi dezvoltă un experiment precedent realizat în 2004 (Galeria «Eve-lor).

Sintetizând aşadar variante mononucleale şi multinucleale ale modelului dealului generic băimărean, Anotimpuri (2009-2012) se constituie din punct de vedere compoziţional într-o „metalucrare” construită într-o logică filmică, prin înserierea a douăsprezece secvenţe tangente într-un ansamblu poliptic a cărui expunere ideală s-ar face într-un spaţiu circular (astfel împrumutând din recuzita experimentalismului instalaţionist atributul mobilării spaţiului ambiental). Rezultă un fel de „friză” cu „metope” (care pot funcţiona, de altminteri, şi ca piese individuale!) distribuite în poziţii fixe, neinterşanjabile, asemenea succesiunii capitolelor unei cărţi pe parcursul căreia se naşte „filmul” epic ce narează: metamorfozele universului terestru pe parcursul petrecerii lunilor calendaristice (din Ianuarie până în Decembrie); vârstele naturii, trecerea de la „viaţa adormită” la „viaţa frenetică” (de din iarnă până-n toamnă), eterna revenire a fiecărui anotimp (mereu primăvara urmează iernii, vara primăverii şi tot aşa…), imuabila reluare a ciclurilor agrare (repetitiv, de primăvara până iarna) etc..

Centrul de interes plastic – (şi totodată valoare identitară, în sensul conexării şi la marea tradiţie picturală băimăreană) – îl reprezintă ipostazierile mononucleale – ce configurează aproape explicit „amintiri” despre Dealul Crucii – din Anotimpuri – August (2009) şi Anotimpuri – Septembrie (2009), ambele aflate acum în colecţiile Muzeului Judeţean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare».

Celelalte 10 piese („metope”) dezvoltă extensiv varianta multinucleală a dealului generic băimărean prin potenţarea unei capacităţi de reprezentare generalizantă, aptă să proiecteze simbolic identitarul local într-un spaţiu de universalitate care, după părerea mea, face trimitere nu doar la spaţiul geografic (reconvertit ficţional) al locului. ci în primul rând la arta plastică pe care acest spaţiu a generat-o şi continuă să o genereze din 1896 încoace. Iar Ioan Anghel Negrean fundamentează o asemenea simbolică proiectare – întru universal – a identitarismului artistic local, prin ceea ce pictura băimăreană a avut şi continuă să aibă mai caracteristic – puterea de seducţie a imaginii prin culoare: culoare cu toate virtuţiile şi valorile sale, de la forţa de mobilizare emoţională la persuadarea actului de reflecţie cerebrală, de la aptitudinea înnobilării decorative ambientale la puterea evocărilor dramatice, de la rafinarea (fie chiar hedonică!) a simţurilor vizual şi tactil la energetismul vitalist al experienţelor raţionalităţii pozitive.

În acest punct trebuie spus că sinteza Anotimpurilor (2009-2013) îl aşează pe Ioan Anghel Negrean în filiaţia şi în echivalenţa de statutaxiologici a celor mai reprezentativi pictori băimăreni – de la Károly Ferenczy, Max Buri, Arthur Verona, Tibor Boromisza, Sándor Ziffer şi Petre Abrudan la Nagy Oszkár, Ilie Cămărăşan, Mihai Olos şi Nicolae Apostol.

Şi totodată nu am nici o reţinere să afirm că, după părerea mea, întreaga creaţie de până acum îl înscrie pe artist în galeria celor mai semnificativi pictori români contemporani în viaţă.

Dr. Tiberiu ALEXA

NOTE

[1] Tiberiu Alexa, Negrean 50, Muzeul Judeţean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare», Baia Mare, 2009, p. X.

[2] Idem, p. XI.

[3] Tiberiu Alexa, „Ioan Anghel Negrean”, în Tiberiu Alexa (editor), Maramureş. Expoziţie de artă plastică. Pictură. Sculptură. Grafcă / Máramaros. Képrzőművészeti kiállitás. Festészet. Szobrászat. Grafika, Gyula [Ungaria], 1982, p. 42.

[4] Tiberiu Alexa, Negrean 50…, p. XVI.

[5] Tiberiu Alexa, „Om, pământ, culoare…”, în Expoziţie personală de pictură «Ioan Anghel Negrean» [catalog ilustrat], Uniunea Artiştilor Plastici/Filiala Baia Mare – Cenaclul Tineretului, Baia Mare, 23 mai – 7 mai 1982, p. 3.

[6] Tiberiu Alexa, Negrean 50…, p. X, p. III-XXI, passim.

[7] Idem, p. XXII-XXXIV.

[8] Idem, p. 6-10 (cat. nr. 1-17); p. 48-60, 64-67.

[9] Ioan Anghel Negrean despre «Cenaclul Tineretului» şi «Atelier 35» (1982-1989), în Idem, p. XVIII-XIX.

[10] Tiberiu Alexa, Negrean 50…, p. XIX-XX.

[11] Idem, p. 10-18 (cat. nr. 18-46); p. 68-90.

[12] Idem, p. 10: cat nr. 18.

[13] Idem, p. 10: cat nr. 19.

[14] Idem, p. 13 cat nr. 28.

[15] Idem, p. 13: cat nr. 29.

[16] Idem, p. 14: cat nr. 31.

[17] Idem, p. 15: cat nr. 37.