Astăzi, 9 iunie, se împlinește un an de când scriitorul și jurnalistul Marian Ilea a trecut la cele veșnice.
Absența sa este resimțită puternic de cei care l-au cunoscut, l-au citit și i-au apreciat contribuția culturală. Marian Ilea continuă însă să inspire prin operele sale, considerate repere valoroase pentru literatura contemporană și pentru identitatea culturală a Maramureșului.
Marian Ilea, născut în 1959 la Ieud (Maramureș), prozator, dramaturg, ziarist, regizor de televiziune, avea domiciulul la Baia Sprie, localitate multietnică de veche tradiție minerească, model pentru ciclul său „Medio-Monte” (vechiul nume roman al orașului). După ce a frecventat, de la sfârșitul anilor ʼ80, cenaclurile bucureștene „Universitas” (Mircea Martin) și „Junimea” (Ovid Crohmălniceanu), începe să publice proze în reviste, primul său volum (1990) e salutat cu Premiul pentru proză la Târgul Național de Carte de la Cluj. Ziarist la cotidianul Glasul Maramureşului din Baia Mare, cofondator-director al revistelor de cultură Archeus și Informația zilei, va regiza și documentare și docuficțiuni pentru antena independentă de televiziune AXA TV/Maramureș TV din Baia Mare.
Marian Ilea mărturisea adesea despre copilăria sa, dar și cum a ajuns băisprian. „Strămoșii mei dinspre mamă și tată își au originea în Ieud. Vacanțele copilăriei le petreceam la Ieud. Era evident ca, descoperind lumea aia, să fiu ancorat în primul demers prozastic, pe care l-am intitulat „Desiștea”. Bunicul dinspre mamă era, de loc. din Bogdan Vodă (Cuhea) și era tușer de cai. Cel mai important tușer de cai de pe Valea Izei, care se ducea cu caii la negoț în Košice (la noi Coașa – pe vremea Austro-Ungariei). Fiind la Ieud a fost căutat de Teleki Șandor care avea castel la Pribilești și căuta un tușer de cai pentru herghelia lui. Așa am ajuns noi să punem tot calabalâcu’ în căruțe și să ne mutăm la Mireșu Mare. În Ieud, cum era obiceiul s-a auzit că-n Maramureș există o fată de măritat (mama mea). Așa că, un ieudean (Ilea Grigore a Văleanului – tatăl meu) s-a prezentat la fața locului. Așa m-am născut eu la Mireșu Mare și, după patru ani, fratele meu la Baia Sprie unde, tata era sondor. La Baia Sprie, întâi am locuit într-o cabană în munte, culmea, unde s-a descoperit zăcământul de la Șuior, în cele din urmă demolându-ne și de acolo, astfel ajungând în Baia Sprie (Felsobanya-Mittelstadt-Medio-Monte)”, spunea Marian Ilea.
Scriitorul și jurnalistul maramureșean a relatat și despre începuturile sale în proză. „De pe la 16 ani, elev în Baia Sprie fiind, știam că voi fi prozator. Când, cum, nu-mi puneam astfel de întrebări. În perioada adolescenței n-am scris nici măcar un bilet de dragoste. Presimțeam că, atunci când am să mă apuc de scris, am să pierd o mare parte din libertatea pe care o are un adolescent. Nu mi se părea că merită să ratez adolescența. Aveam 23 de ani când, într-o bună zi, mi-am cumpărat zece caiete mari și, a doua zi, m-am apucat de scris. Timp de un an am scris zece pagini zilnic indiferent de situație, astfel am ajuns să acopăr 3.600 de pagini. Caietele cu pricină nu le-am mai revizuit și nici nu sunt curios să le recitesc astăzi. Cred că se află și azi, în podul casei din Baia Sprie. După un astfel de an, inițiatic, putem să-i spunem, cuvintele se montau și se demontau în mentalul meu cu mare ușurință, constatând că am o muzicalitate pe care am încercat s-o păstrez zeci de ani după aceea în tot ce am scris, indiferent că-i teatru sau proză. Ba chiar în opera cu titlul „Acei minunați ani” se resimte profund muzicalitatea de care tocmai ţi-am spus. Am debutat într-o seară ploioasă de joi la Junimea, plasându-mă la avizierul unde era anunțat Cenaclul Junimea, unde scria: „În această seară vor citi M. Cărtărescu și S. Preda”, preciza scriitorul.
De atunci au trecut mulți ani și multe titluri au văzut lumina tiparului cu semnătura lui Marian Ilea. A debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj).
În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru.
Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor “Liviu Rebreanu”), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014), „Herina” (Cartea Românească/Polirom, 2016), „Grăsane făcând baie cu uşile larg deschise” (Cartea Românească, 2017), „Zeppelinul Piticului” (Paralela 45, 2018). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.
În 2019, scriitorul maramureșean a lansat două cărți-obiect alături de artistul Mircea Bochiș, intitulate „Pianina albă a doamnei amiralului Belô Poteka” și „ai, ai, ai… Rosza-néni”, ambele apărute la Editura Ethnologica din Baia Mare, „Badea George – ultima zi / L’oncle George – son dernier jour”., 1 piesă de teatru și 6 proze, volum bilingv (în română și traducere în franceză de Dominique Ilea), Eikon, 2019, „Acei minunați ani”, roman, Tracus Arte, 2020. „Crema de gălbenele și curcubeul: povestiri maramureșene”, Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2021, respectiv „L’„objectif touristique” de la ville de Mittelstadt/„Obiectivu’ turistic” al orașului Mittelstadt”, proză din volumul inedit „Eoliana și ceasul solar”, traducere în franceză de Dominique Ilea, în L’Atelier du roman, revista editurii pariziene Buchet-Chastel, nr. 104/martie 2021.
Tot în 2021, dar în iunie, a lansat „Eoliana și ceasul solar”, volum apărut la Editura „Casa de pariuri literare”. În 2023, alături de Mircea Bochiș, a lansat „Societatea de socializare din Medio Monte”, iar în februarie 2025 am participat cu mare bucurie la ultima sa lansare de carte – „Vremuri îmbârligate”.
De-a lungul timpului, Marian Ilea a primit recunoaștere, fiind distins cu premii importante. Prima sa piesă de teatru a obținut Premiul 1997 pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România, al cărei membru era. A mai primit: Marele Premiu pentru proză ASPRO (1999), Premiul pentru proză ASB (2000), Premiul pentru proză Liviu Rebreanu (2005) al Academiei Române (pentru cărți din ciclul „Medio-Monte”) etc. În cadrul Galei Presei Maramureșene, din octombrie 2021, a primit marele premiu al evenimentului. Tot în octombrie 2021 a primit, în premieră, Ordinul Cultural ”Nicolae Steinhardt”, acordat de Episcopia Ortodoxă a Maramureșului și Sătmarului, PS Iustin și Fundația ”Nicolae Steinhardt”. În martie 2022 i s-a conferit titlul de cetățean de onoare al orașului Baia Sprie, iar în octombrie 2023 titlul de cetățean al municipiului Baia Mare. În mai 2024 a câștigat premiul Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2023, la secțiunea dramaturgie, pentru volumul „Societatea de socializare din Medio Monte”.
A fost un sprijin pentru mulți, o voce calmă și înțeleaptă, un prieten care știa să asculte și un om care știa să vorbească atunci când cuvintele chiar contau.
În unul din ultimele interviuri, Marian Ilea mărturisea: „Ceea ce scriu eu se poate citi și ca proză scurtă sau se poate citi ca un tot”. Și mai spunea: „Eu sunt scriitor român…”.
Va rămâne mereu în sufletul nostru. Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Citește și
Gravimetrul – proză de Marian Ilea (XVI)
