Share
Sfânta Liturghie arhierească la Paraclisul „Intrarea în biserică a Maicii Domnului” din incinta Centrului Eparhial al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului

Sfânta Liturghie arhierească la Paraclisul „Intrarea în biserică a Maicii Domnului” din incinta Centrului Eparhial al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului

Undeva, pe o străduță liniștită a Municipiului Baia Mare, se află Centrul Eparhial al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului. Trecătorul atent poate zări înălțându-se, deasupra complexului arhitectural care a cunoscut mai multe stadii de sistematizare, cupola unui lăcaș de cult.

Este vorba despre Paraclisul episcopal „Intrarea în biserică a Maicii Domnului”, inima acestei instituții superioare bisericești, după cum se exprima Preasfințitul Părinte Iustin, episcopul Maramureșului și Sătmarului, în cuvântul prilejuit de sărbătorirea hramului. Târnosit la 21 noiembrie 2004, „cu multă bucurie, lumină și împlinire sufletească”, de către vrednicul de pomenire Justinian, arhiepiscopul Maramureșului și Sătmarului, și de Preasfințitul Iustin, paraclisul a fost pus sub ocrotirea Maicii Domnului, protectoarea Municipiului Baia Mare și protectoarea poporului dreptcredincios care locuiește în grădina ei, numită România.

​De șaisprezece ani, ca o catedrală mică, paraclisul episcopal veghează, discret, peste această parte de oraș. Numeroase au fost liturghiile săvârșite aici – mai ales acum, în vreme de pandemie. Dar, cu siguranță, mult mai numeroase sunt acele momente tainice în care episcopul, înconjurat doar de Sfinții așezați în frescele lui Ioan Botiș, se roagă aici pentru oraș, pentru Maramureș și Sătmar, pentru țară, pentru lume. Toate acestea au făcut și fac din acest spațiu „unul plin de sacralitate, de binecuvântare, de lumină și de har”.

Duminică, 22 noiembrie 2020, în paraclis, Preasfințitul Părinte Iustin a fost înconjurat întru slujire liturgică de Arhim. Dr. Casian Filip, consilier eparhial și eclesiarh al Catedralei Episcopale „Sfânta Treime” din Baia Mare, de Pr. Florin Hoban, inspector pentru disciplina Religie în cadrul Inspectoratului Școlar Județean Maramureș și profesor la Seminarul Teologic „Sfântul Iosif Mărturisitorul” Baia Mare, de Arhid. Ionuț Todorca, consilier eparhial, și de Arhid. Dr. Nifon Motogna, administratorul Catedralei Episcopale. La strană au înnobilat frumoasele răspunsuri liturgice Arhid. Teodosie Bud, consilier eparhial, Arhid. Vlad Verdeș, inspector eparhial, Diacon Lucian Burnar, teologii Onuț Păcurar și Gabriel Dan.

​Pericopa scripturistică a celei de a treia duminici din Postul Nașterii Domnului – din capitolul 12 al Evangheliei după Luca – este una extrem de scurtă, de numai șase versete, dar plină de profunde semnificații, semnificații pe care Preasfințitul Părinte Iustin le-a adus în fața celor prezenți și a sutelor de credincioși care au urmărit slujba în transmisiune directă pe canalele media. „În Biserică, perioadele postului sunt timpuri sacre, timpuri în care suntem chemați să intensificăm viața noastră duhovnicească, să înmulțim rugăciunea și să sporim faptele bune.” În timp ce trupul caută mai mult spre cele pământești, „sufletul omenesc, care este scânteie divină, râvnește după o altă categorie de valori, după bunuri spirituale; are foame și sete de Dumnezeu. De aceea, mai ales în această perioadă, Biserica, totdeauna și pentru totdeauna, ne va chema să conștientizăm care sunt valorile supreme din viața noastră”.

​Urmând celorlalte evanghelii de la începutul acestui post – cea a bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr sau cea din duminica trecută, a Samarineanului milostiv – și aceasta, la rândul ei, ne vorbește despre cum trebuie să ne raportăm la bunurile materiale și despre cât de efemere sunt acestea în raport cu nemurirea sufletului și cu veșnicia. „Această pericopă este rânduită tocmai la vreme potrivită, la sfârșit de toamnă, după ce s-au adunat recoltele și ne pregătim pentru iarnă”. Prin aceasta îi este subliniată și mai mult actualitatea, ea fiind o pildă, un memento, pentru noi toți și pentru toți cei care vor fi contemporani cu citirea ei.

​„Bogatul căruia i-a rodit țarina, văzând starea și bogăția cu care a fost binecuvântat, a uitat de Acela, Care a binecuvântat via și moșia și ogorul lui și munca lui. Căci bogatul a muncit: și-a pregătit cum trebuie pământul. A arat, a semănat. Dar Cel ce a făcut să crească și să rodească a fost Dumnezeu, care a dat ploaie la vreme, și soare, și a ferit anul acela de catastrofe, de secetă, de furtună cumplită și distrugătoare.” Dar bogatul nu s-a mai gândit la asta. S-a gândit doar la sine. „Nu s-a gândit la a dărui, nu s-a gândit la a bucura pe cineva, nu s-a gândit la a împărți cu cineva, la a face o faptă bună.” Iată omul care nu privește lucrurile cu toată luciditatea, cu toată responsabilitatea rațiunii pe care o are de la Dumnezeu și a înțelepciunii cu care este înzestrat, ca rod al conlucrării minții omului cu lumina darului Duhului Sfânt. Căci numai prin lucrarea Duhului Sfânt rațiunea omenească se luminează și devine înțelepciune, chibzuință, dreaptă socoteală.

​„După cuvântul Scripturii, prin «această noapte» – în care îi vor cere sufletul – nu se înțelege doar noaptea următoare, noaptea care va veni… În limba română există multe expresii, multe ziceri – utilizate frecvent, dar prea puțin conștientizate ca proveniență – preluate, într-o formă sau alta, mai mult sau mai puțin modificată, din Sfânta Scriptură. Una dintre aceste sintagme, peiorativ folosită adesea, este «noaptea minții». De aici vine, din această evanghelie. Căci omul acela trăia într-o noapte permanentă, după cum spune și Sfântul Teofilact al Bulgariei în tâlcuirea acestei pilde. Nu mai avea lumina înțelepciunii, căci raza Duhului Sfânt nu mai pătrundea în mintea lui, încărcată cu gânduri pământești. De aceea, era într-o noapte continuă. Și în noapte vine catastrofa, în noapte vine dezastrul: îngerii cei răi și întunecați vor veni și îi vor lua sufletul, în noapte.” Iar Mântuitorul încheie pilda cu o sentință cutremurătoare: „Așa se întâmplă cu cel ce-și adună comori sieși și nu se îmbogățește în Dumnezeu” (v. 21).

​„Și, atunci, care este soluția? Chivernisirea bunurilor împreună cu Dumnezeu. Bogăția nu este condamnabilă. Ea este un dar de la Dumnezeu, dat spre dăruire către semeni, dat spre a face bine. Căci aceasta este umanitatea și ea așa a progresat: făcând bine, binele în mod dezinteresat, de dragul binelui; aducând plus-valoare, realizând pacea din om și între oameni.”

C. B. Roatiș

Lasă un comentariu