În Maramureș trăiesc încă numeroși oameni de legendă, care prin modul lor de viață, prin povestea lor ne fascinează. Un exemplu în acest sens este Gherasim Cârtiță, personajul de legendă al satului Ungureni, din Țara Lăpușului.
Pe lângă talentul său înnăscut în ale muzicii, a fost foarte cunoscut și apreciat ca meșter în construcția caselor și fântânilor. Cu ajutorul celor de la Centrul Culturii Tradiționale Maramureș aflăm povestea lui.
Acesta a fost atras din copilărie de horile auzite de la mama sa prin casă, la stână, la muncile câmpului, la nunți, la clăci și șezători. De asemenea, a învățat să cânte la fluier, taragot și vioară, fiind apreciat în comunitate ca un bun instrumentist, cunoscător al repertoriului muzical lăpușenesc. A confecționat fluiere și taragoturi după priceperea lui, fiind mândru de faptul că două dintre ele au ajuns în colecția de instrumente a profesorului dr. Ovidiu Papană.
Gherasim Cârtiță a fost nelipsit de la manifestările tradiționale ale satului, nunți, botezuri, clăci, șezători, Sâmbra oilor. Şi-a reprezentat cu onoare satul natal la festivalul concurs „Horea în grumaz”, de la Târgu Lăpuș.
Pe lângă toate astea, a construit zeci de case în satul său natal. A săpat fântâni și a învățat să găsească locul unde se afla apa.
„Am construit vo patruzăci de case aci în sat, fără ce am mai făcut prin alte părți. Am fo foarte căutat. De la armată am venit acasă, acolo am învățat zâdăria. Și am luat diploma, m-am străduit și am ieșit printre primii și am fo foarte văzut și foarte căutat și m-o chemat înapoi. Amu nu să mai construiesc case ca înainte. Dacă ați fost pân sat ați mai văzut case, da nu cu goz (paie) acoperite, ci cu draniță. Și mai sunt pă dealuri. Și-o făcut oamenii care o avut pământ, case mai sus pentru animale. Satu aiesta o fo sărac, lipsât de toate.
T
rebuia să cunoști piatra de apă pentru casă și ce materiale să iei. Fundația trebuia săpată supt nivelul înghețului, de la 60-80 cm de adâncă, că altfel o scula jeru. Și pă beserică cât îi de mare are jeru puterea de a o scula. Și bagi ptiatra care-i mai puternică și mai mare. Și una lângă alta, să nu joace între ele. E interesant de lucrat pă fundația în pământ. Am făcut și căși de lemn, am luat-o de la temelie, de la piatră, eu am băgat cu mâna mea tătă piatra.
La noi când să construia casă, se punea capu de la găină, tămâie și un grăunte, două de ai ori la ce colț când începi lucrarea. Se zice că se face cap de casă, ca să nu ceară casa pe cineva, cap de om și să moară cineva. Nu aveai voie să începi să faci casă duminica și vinerea că demult vinerea se ținea ca o zi de sărbătoare, ca duminica.
Îs bătrân și am făcut o fântână în Costeni pă deal. Șî baba o zâs: „la cine faci fântâna?” O zâs c-o pus patru ligheane de lână uscată în ele și le-o pus cu gura în joc. Și unde s-o udat mai tare, acolo s-o făcut fântâna. Și mai încolo o zâs că este un izvor și iese ca pumnu apa. Api am ptietrit-o repide și mi-o mulțumit femeia că o zâs că atâta apă are că poate duce tot satu. De-acoale încolo am făcut și eu cu ligheane cum mi-o zâs baba ceie” (Colecția Corina Isabella Csiszár, Memoria Ethnologica, Nr. 68-69).
Foto – Felician Săteanu
