Psiholog psihoterapeut Cecilia Ardusătan: Copiii au nevoie de un loc în care să reușească

Un copil petrece șase ore în bancă, ajunge acasă, își face temele, apoi se așază cu telefonul în mână sau în fața calculatorului. Seara îl găsește în pat, tot în fața unui ecran. Ziua lui a fost plină, dar corpul aproape că a lipsit din ea. Vorbim mult despre cât timp petrec copiii pe telefon și ajungem repede la interdicții, certuri și parole schimbate.

Telefonul câștigă ușor atunci când în afara lui copilul găsește doar teme, obligații și adulți care îi spun ce mai are de făcut. Ca să-l scoatem de acolo, are nevoie de ceva care să-l atragă în viața reală. Sportul poate fi acel loc. Acolo îl așteaptă alți copii. Cineva observă dacă a venit. Are o poziție în echipă, un culoar, un exercițiu care îi iese din ce în ce mai bine. Aleargă, transpiră, râde, se enervează, pierde, încearcă din nou și pleacă acasă cu senzația că a trăit ceva, în loc să fi privit ore întregi ce fac alții.

Pentru sănătatea psihică, această experiență contează enorm. Copilul are nevoie să se simtă competent, să aparțină unui grup și să vadă că efortul său produce un rezultat. În sport, legătura dintre muncă și progres devine concretă. Astăzi rezistă încă două ture. Peste o lună execută mișcarea care la început părea imposibilă. Mingea intră în poartă. Timpul scade. Antrenorul îl trimite pe teren. Colegii îl aplaudă. Acestea sunt momentele lui de glorie.

Pentru adulți pot părea mici. Pentru un copil pot deveni amintiri pe care le păstrează toată viața: ziua în care a înscris, prima medalie, prima competiție terminată, colegii care i-au strigat numele sau clipa în care și-a surprins părinții în tribună, bucurându-se pentru el.

În adolescență, asemenea experiențe capătă și mai multă greutate. Adolescentul își caută locul, se compară, își privește corpul prin ochii celorlalți și încearcă să afle la ce este bun. În mediul online, comparația vine permanent: cine arată mai bine, cine are mai mulți urmăritori, cine pare mai popular. Sportul îi oferă o altă relație cu propriul corp. Corpul devine cel care aleargă, înoată, lovește, ridică, dansează, se coordonează și învață. Valoarea lui începe să fie trăită prin ceea ce poate face, nu doar prin felul în care arată într-o fotografie. Tot în sport se leagă prietenii într-un mod pe care adolescenții îl găsesc uneori greu în alte contexte. În vestiar, pe marginea terenului, în autocar sau între două exerciții, au deja ceva care îi leagă. Urmăresc același scop, își împart emoțiile dinaintea unei competiții și își amintesc aceleași faze.

Pentru un adolescent retras, intrarea într-un grup devine mai ușoară când are ceva concret de făcut alături de ceilalți. Sportul îl pune și în contact cu frustrarea într-un cadru în care poate învăța să o ducă. Pierde un meci. Ratează. Rămâne rezervă. Alt copil avansează mai repede. Antrenamentul merge prost. Apoi vine din nou și continuă. Reglarea emoțională se construiește tocmai prin asemenea experiențe: emoția apare, iar copilul învață să rămână implicat, să ceară ajutor, să corecteze și să revină.

O explicație despre perseverență valorează puțin în comparație cu o situație în care copilul a fost dezamăgit, a continuat să lucreze și a reușit. Beneficiile ajung, desigur, și la sănătatea fizică. Organizația Mondială a Sănătății recomandă copiilor și adolescenților între 5 și 17 ani, în medie, cel puțin 60 de minute zilnic de activitate fizică moderată sau intensă. Aproximativ 81% dintre adolescenții lumii se află sub acest nivel.

Și datele despre greutate merită luate în serios. În cea mai recentă rundă europeană COSI, realizată între 2022 și 2024, un sfert dintre copiii cu vârste între 7 și 9 ani trăiau cu suprapondere, inclusiv obezitate, iar 11% se încadrau în criteriile pentru obezitate. Aceste cifre vorbesc despre sănătate publică, despre stilul de viață al familiilor, alimentație, somn, sedentarism, acces la mișcare și mediul în care cresc copiii. Ele cer soluții, nu etichete.

Un copil are nevoie să audă: „Hai să găsim un sport care să-ți placă”, în locul mesajului „Trebuie să faci sport ca să slăbești”. Prima formulare îl apropie de corpul său. A doua îl învață să-l privească drept o problemă. Mișcarea are sens când devine o parte firească a vieții, o sursă de energie, competență și bucurie, iar cântarul rămâne un indicator medical folosit cu responsabilitate.

Contează mult și mediul în care ajunge copilul. Un antrenor poate construi curaj, disciplină și încredere, iar comportamentele bazate pe umilire, teamă și ridiculizare pot răni. Părintele are dreptul să observe felul în care copilul pleacă de la antrenament, cum vorbește despre antrenor, ce se întâmplă când greșește și cât spațiu mai rămâne pentru plăcerea de a participa.

Exigența sănătoasă îl ajută să crească. Rușinea îl face să se protejeze. Și felul în care părintele întreabă contează. „Ai câștigat?” reduce întreaga experiență la rezultat. „Cum a fost?”, „Ce ți-a ieșit astăzi?”, „Care a fost partea cea mai grea?” sau „Cu cine ai stat?” îl ajută să vorbească despre întreaga experiență. Copilul înțelege astfel că părintele este interesat de el, nu doar de performanța lui.

Poate va ajunge campion. Poate va păstra sportul ca pe una dintre cele mai frumoase părți ale copilăriei. În ambele variante, va avea un corp mai activ, un grup al lui, câteva momente de glorie și experiența directă a unei idei esențiale: unele lucruri se obțin prin timp, efort și revenire. Copiii au nevoie de sport tocmai pentru că ziua lor îi ține prea mult în bancă, în pat și pe telefon, departe de tot ce pot descoperi despre ei când își pun corpul în mișcare.

Psiholog Psihoterapeut CECILIA ARDUSĂTAN

Colaboratoarea noastră este activă permanent pe rețelele de socializare: Facebook (este pe contul personal: Cabinet individual de psihologie clinică şi psihoterapie Ardusătan Cecilia), Instagram (ardus.cecilia), TikTok (Ardus Cecilia), Youtube (Mind Fitness with Cecilia). Dați like, share, subscribe!

*Notă – rubrica este una săptămânală, așadar vă rugăm să ne semnalați care ar fi temele pe care le-ați dori abordate!

Citește și