Ultima zi a lui Avram Iancu. Cum s-a stins, la numai 48 de ani, „Crăișorul Munților”

La 10 septembrie 1872, într-o casă din Baia de Criș, se stingea Avram Iancu. Avea doar 48 de ani. Pentru cei care îl cunosc mai ales din manualele de istorie, numele lui este legat aproape automat de Revoluția de la 1848, de moții din Apuseni și de imaginea conducătorului care și-a apărat oamenii cu arma în mână. Mai puțin cunoscută este însă povestea omului care a rămas după revoluție, când luptele s-au terminat, iar speranțele pentru care luptase nu s-au împlinit așa cum își imaginase.

Avram Iancu se născuse în 1824, la Vidra de Sus, într-o familie de moți înstăriți. A urmat școli bune pentru vremea aceea, a studiat dreptul la Cluj și a devenit practicant la Tabla Regească din Târgu-Mureș, una dintre cele mai importante instanțe ale Transilvaniei. În 1848 avea doar 24 de ani, dar era deja unul dintre tinerii intelectuali români implicați în mișcarea pentru drepturi politice și naționale.

În timpul Revoluției de la 1848-1849 a devenit conducătorul cetelor românești din Munții Apuseni. Popularitatea sa printre moți a crescut enorm, iar numele său a rămas de atunci legat de rezistența din munți. Numai că revoluția s-a încheiat, iar pentru Iancu a început o perioadă mult mai grea.

După 1849, el a continuat să ceară autorităților imperiale de la Viena respectarea drepturilor promise românilor. A participat la delegații și a susținut memorii adresate împăratului, însă rezultatele au fost mult sub ceea ce sperase. Tocmai popularitatea de care se bucura printre români îl făcea incomod pentru autorități. În decembrie 1849 a fost arestat la Hălmagiu, dar eliberat repede după reacția oamenilor. În 1852 avea să fie arestat din nou, trimis la Alba Iulia și apoi la Sibiu, unde a fost judecat și achitat.

În același an, împăratul Franz Joseph a vizitat Transilvania. Avram Iancu a refuzat să se întâlnească cu el. Gestul spune mult despre starea în care ajunsese relația dintre fostul conducător al moților și puterea imperială în care, pentru o vreme, își pusese speranțe.

Există însă un document care arată poate mai bine decât orice discurs ce se întâmpla în sufletul lui Avram Iancu după revoluție. La 20 decembrie 1850 își scria testamentul. Avea numai 26 de ani.

În el spunea că dorința vieții sale era să-și vadă națiunea fericită și că speranțele și sacrificiile sale păreau să se transforme în nimic. Hotăra ca, după moarte, averea sa să fie folosită pentru înființarea unei academii de drept, fiind convins că generațiile următoare ar putea câștiga prin lege drepturile pentru care generația sa luptase cu arma. Testamentul olograf s-a păstrat și se află astăzi la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca.

Este una dintre cele mai tulburătoare schimbări din povestea lui Iancu: omul care condusese luptători în munți ajunsese să creadă că adevărata bătălie a viitorului trebuia purtată prin școală și prin lege.

Anii care au urmat nu au fost liniștiți. Starea sa de sănătate s-a deteriorat, iar mărturiile istorice îl descriu tot mai retras, cutreierând satele din Apuseni și fiind primit de oamenii care continuau să-l respecte. Imaginea lui Avram Iancu umblând prin munți cu fluierul a intrat puternic în memoria populară. Unele detalii despre acești ani provin însă din relatări târzii și trebuie privite ca atare, fără a transforma fiecare poveste în fapt sigur. Ceea ce este cert este că legătura lui cu moții a rămas puternică până la sfârșitul vieții.

La începutul anului 1872 era deja grav bolnav. Surse istorice consemnează că a ajuns și la spitalul din Baia de Criș, suferind de hemoragii și de o tuse severă. În septembrie, drumul său s-a încheiat tot acolo. Sursele documentare, bazate pe lucrări de istorie, precizează că Avram Iancu a murit la 10 septembrie 1872, la Baia de Criș, în casa brutarului Ioan Stupină. Nu într-un palat. Nu într-o reședință oficială. Nu înconjurat de puterea pe care ar fi putut-o avea un om atât de cunoscut. În casa unui om simplu.

Vestea morții sale s-a răspândit repede prin Apuseni. Trei zile mai târziu, la 13 septembrie, a fost dus la Țebea. Înmormântarea arată cât de puternică rămăsese legătura dintre el și oamenii locului. O mare mulțime de țărani și foști camarazi de luptă a venit să-l conducă pe ultimul drum. Slujba religioasă a fost oficiată de 38 de preoți. Printre ei se afla protopopul Simion Balint, unul dintre oamenii care luptaseră alături de Iancu în timpul Revoluției de la 1848.

A fost înmormântat la Țebea, lângă Gorunul lui Horea. Locul nu putea fi mai încărcat de simboluri. Horea aparținea unei alte generații de răzvrătiți ai Transilvaniei, iar la mai puțin de un secol distanță, lângă gorunul care îi păstra numele, era așezat omul care devenise simbolul unei alte mari ridicări a românilor ardeleni.

Există ceva profund nedrept în biografia lui Avram Iancu. La 24 de ani era unul dintre oamenii care puteau ridica o regiune întreagă. La 48 de ani murea bolnav și fără să fi văzut împlinite multe dintre lucrurile pentru care luptase. Dar istoria are uneori o măsură diferită de cea a vieții unui om. Avram Iancu nu a apucat să vadă România Mare. Nu a văzut Transilvania unită cu România. Nu a văzut generațiile de juriști și intelectuali români despre care sperase în testamentul său că vor lupta „cu arma legii”. A murit cu 46 de ani înainte de 1918.

În schimb, oamenii nu l-au uitat. Mormântul de la Țebea a devenit loc de pelerinaj și de comemorare, iar numele său a rămas legat definitiv de Munții Apuseni. Poate tocmai de aceea, la 10 septembrie nu merită să ne amintim doar că „a murit Avram Iancu”. Merită să ne amintim povestea unui tânăr avocat care, la 24 de ani, a ajuns conducătorul moților, a trecut printr-o revoluție, prin speranță, dezamăgire, arestări și ani grei, iar la sfârșitul unei vieți foarte scurte a rămas aproape de oamenii în mijlocul cărora devenise cândva „Crăișorul Munților”. La 10 septembrie 1872 s-a stins omul. Legenda lui Avram Iancu avea însă să trăiască mult după el.

Vasile Petrovan

Citește și: