Există scriitori care își caută locul toată viața și există scriitori care îl poartă cu ei de la început. În cazul lui Paul Romaniuc, acel loc este Rona de Sus. Satul maramureșean în care s-a născut la 2 septembrie 1953 nu a rămas doar un reper biografic, ci a devenit fundal, memorie, limbă, ritm și, într-un fel, măsura după care avea să privească lumea.
Paul Romaniuc aparține unei categorii aparte de autori. A trăit și a scris între două limbi, româna și ucraineana, fără să transforme această dublă apartenență într-o ruptură. Dimpotrivă. Din ea și-a construit identitatea literară. Pentru el, cele două limbi nu par să se excludă, ci să se completeze, fiecare aducând o altă sensibilitate, o altă memorie și o altă muzică a cuvintelor.
A crescut într-un spațiu în care frontierele culturale nu erau abstracte. Ele se auzeau în vorbirea oamenilor, în cântece, în slujbele religioase, în tradiții și în poveștile satului. Rona de Sus, cu populația sa ucraineană și cu o istorie a conviețuirii între comunități, i-a oferit de timpuriu experiența unei lumi în care identitatea nu era simplă, dar tocmai de aceea era bogată.
A urmat liceul la Sighetu Marmației, în limba ucraineană, apoi Facultatea de Limbi Străine din București, unde a studiat ucraineana și rusa. Mai târziu avea să-și continue pregătirea la Cernăuți. Ar fi putut rămâne în marile centre universitare, însă s-a întors acasă. Gestul acesta spune poate mai mult despre el decât multe pagini de biografie. S-a întors în Maramureș și a devenit profesor. A predat limba și literatura ucraineană, a scris, a tradus și a cercetat lumea din care provenea. Într-o epocă în care succesul este asociat aproape automat cu plecarea, Paul Romaniuc a ales să-și construiască opera tocmai prin revenire.
Debutase literar încă din tinerețe, iar primul său volum a apărut în anii ’70. Au urmat poezie, proză, traduceri, studii și cărți în care întrebările despre timp, memorie, moarte, iubire și identitate se întorc cu o insistență aproape firească. Titlurile volumelor sale vorbesc singure despre lumea interioară pe care o construiește: „Castelul păsărilor călătoare”, „Castitatea tăcerii”, „Drum fără întoarcere”, „Elegiile lui Zarathustra”, „Caii roșii ai inimii”, „Cămașa lui Nessus”, „Clepsidra”. Sunt titluri care trimit spre călătorie, trecere, neliniște și timp.
Dar una dintre cele mai frumoase dimensiuni ale activității sale rămâne traducerea. Să traduci un poet adevărat nu înseamnă să muți cuvinte dintr-o limbă în alta. Înseamnă să găsești, în cealaltă limbă, o muzică suficient de apropiată încât poezia să nu-și piardă sufletul. Paul Romaniuc a făcut acest lucru cu texte ale unor autori importanți ai literaturii române, printre care Lucian Blaga și Nichita Stănescu.
Poate că traducerea lui Blaga în ucraineană spune cel mai bine ce fel de scriitor este. Poezia lui Blaga se sprijină pe lucruri greu de mutat dintr-o limbă în alta: mister, tăcere, lumină, sat, spațiu, metafizică. Pentru a le traduce nu este suficient să cunoști vocabularul. Trebuie să înțelegi lumea din spatele cuvintelor. Iar Paul Romaniuc o înțelege tocmai pentru că vine dintr-un spațiu în care aceste lumi s-au întâlnit întotdeauna.
A făcut și drumul invers, apropiind cititorul român de literatura ucraineană. Prin traducere, a construit punți între două culturi aflate geografic aproape, dar nu întotdeauna suficient de cunoscute una celeilalte. În același timp, nu a abandonat nici memoria satului natal. A adunat tradiții, obiceiuri, elemente de folclor și istorie locală, înțelegând că o comunitate începe să dispară cu adevărat abia atunci când nu mai există cine să-i povestească trecutul.
Poate aici se întâlnesc cel mai bine profesorul, scriitorul și cercetătorul. Paul Romaniuc nu pare interesat doar de ceea ce poate inventa literatura, ci și de ceea ce poate salva. O poveste spusă de un bătrân, un obicei de sărbătoare, o expresie care nu se mai folosește, un cântec, o casă veche, o amintire – toate acestea pot părea lucruri mărunte. Dar atunci când dispar, dispare odată cu ele și o parte din memoria unei comunități. El a înțeles acest lucru devreme. Poate de aceea, în opera sa, timpul apare atât de des. Nu doar timpul individual, cel care îmbătrânește omul, ci și timpul care schimbă sate, limbi și generații.
Ultimul dintre marile simboluri folosite chiar în titlurile sale este clepsidra. Imaginea nu putea fi mai potrivită. Nisipul cade încet, aproape imperceptibil, dar nu se oprește niciodată. La fel se schimbă și lumea, nu într-o singură zi, ci prin dispariții mici, repetate, până când ceea ce părea cândva firesc devine amintire.
La 73 de ani, Paul Romaniuc poate privi în urmă la o operă construită în mai multe registre și în două limbi. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Uniunii Naționale a Scriitorilor din Ucraina, o dublă apartenență care pare aproape simbolică pentru întreaga sa biografie.
Dar poate că adevărata lui apartenență nu este la o instituție. Este la acel spațiu cultural al Maramureșului în care româna și ucraineana s-au auzit împreună timp de generații. A plecat din Rona de Sus pentru a studia lumea și s-a întors acolo pentru a o scrie. Iar poate că acesta este, în fond, unul dintre cele mai frumoase destine pe care le poate avea un scriitor: să descopere că, după toate drumurile, locul de unde a pornit încă mai are ceva să-i spună.
Vasile Petrovan
Citește și:
1 septembrie 1939, ziua în care a început cel de-al Doilea Război Mondial
