În dimineața zilei de 2 septembrie 1859, oameni aflați la mii de kilometri unii de alții au privit spre cer fără să înțeleagă ce se întâmplă. Deasupra lor, cerul se colorase în roșu, verde și violet, iar lumina era atât de puternică încât în unele locuri ziarul putea fi citit în timpul nopții. În același timp, în birourile de telegraf, aparatele începeau să se comporte straniu: firele produceau scântei, operatorii primeau șocuri electrice, iar unele linii continuau să transmită mesaje chiar și după deconectarea bateriilor.
Nu era nimic supranatural. Pământul fusese lovit de una dintre cele mai violente furtuni geomagnetice cunoscute în istorie, fenomen care avea să rămână sub numele de Evenimentul Carrington.
Povestea începuse cu aproximativ 17 ore mai devreme, la aproape 150 de milioane de kilometri depărtare. În dimineața zilei de 1 septembrie, astronomul britanic Richard Christopher Carrington observa petele solare. Nu privea direct Soarele, ci îi proiecta imaginea cu telescopul pe o suprafață, pentru a putea urmări și desena grupurile de pete. La un moment dat, în interiorul uneia dintre aceste regiuni întunecate au apărut două zone de o strălucire albă neobișnuită. Lumina a crescut rapid în intensitate și apoi a dispărut în doar câteva minute.
Carrington avea să descrie fenomenul într-o lucrare științifică, iar observația sa a devenit una dintre primele dovezi directe ale unei mari erupții solare în lumină albă. Un alt astronom britanic, Richard Hodgson, observase independent același lucru. La vremea aceea, nimeni nu putea explica pe deplin legătura dintre ceea ce se întâmpla pe Soare și efectele care urmau să apară pe Pământ. Astăzi știm că asemenea episoade pot fi însoțite de ejecții de masă coronală, uriași nori de plasmă și câmp magnetic aruncați în spațiu.
În cazul evenimentului din 1859, materia și câmpul magnetic asociat au ajuns extrem de repede în apropierea Pământului. Intervalul dintre observația lui Carrington și declanșarea marii furtuni geomagnetice a fost de aproximativ 17 ore, o viteză extraordinară pentru un asemenea fenomen.
În zorii zilei de 2 septembrie, magnetosfera Pământului a fost violent perturbată. Aurorele au coborât spre latitudini neobișnuit de joase, fiind observate până în Caraibe și în apropierea Americii Centrale. Relatările vremii descriu cerul în culori intense, suficient de luminos în unele regiuni pentru ca oamenii să poată citi în timpul nopții.
Pentru locuitorii secolului al XIX-lea, spectacolul era pe cât de frumos, pe atât de neliniștitor. Unele mărturii vorbesc despre oameni care au confundat lumina roșiatică a cerului cu reflexia unor incendii îndepărtate. Într-o epocă fără explicații populare despre vremea spațială, asemenea imagini puteau părea aproape apocaliptice.
Dar cele mai uimitoare efecte nu s-au văzut pe cer, ci în tehnologia vremii. Telegraful era una dintre marile revoluții ale secolului al XIX-lea. Pentru prima dată în istorie, informația putea călători aproape instantaneu pe distanțe mari, prin fire electrice. În 1859 existau deja zeci de mii de kilometri de linii telegrafice, iar furtuna geomagnetică a început să inducă în ele curenți electrici neobișnuit de puternici. Aparatele produceau scântei, operatorii primeau șocuri, iar în unele oficii au izbucnit mici incendii. În anumite regiuni, curentul indus de furtuna geomagnetică era atât de puternic încât sistemele deveneau greu de controlat.
Apoi s-a întâmplat unul dintre cele mai spectaculoase episoade ale întregului eveniment. Pe o linie telegrafică dintre Boston și Portland, operatorii au decis să deconecteze bateriile, tocmai pentru că interferențele deveniseră prea mari. Spre surprinderea lor, aparatele au continuat să funcționeze. Mesajele puteau fi transmise folosind energia electrică indusă în fire de furtuna geomagnetică.
Pentru oamenii de atunci, părea că telegraful era alimentat direct de auroră. Astăzi explicația este mai clară. Schimbările rapide ale câmpului magnetic al Pământului pot induce curenți electrici în conductori lungi. În 1859, acești conductori erau firele de telegraf. În lumea de astăzi există însă infrastructuri mult mai întinse și mai vulnerabile. Tocmai de aceea Evenimentul Carrington nu este doar o poveste spectaculoasă din istoria astronomiei. Este și un avertisment.
Societatea din 1859 depindea foarte puțin de electricitate. Nu existau sateliți, GPS, comunicații mobile, internet, avioane ghidate prin sisteme moderne de navigație, rețele electrice continentale sau milioane de dispozitive electronice interconectate. Astăzi, aproape întreaga civilizație tehnologică depinde de asemenea sisteme.
O furtună geomagnetică foarte puternică poate induce curenți în rețelele electrice, poate afecta transformatoarele, semnalele GPS, comunicațiile radio și funcționarea sateliților. Poate modifica orbitele sateliților aflați la altitudini joase prin creșterea temporară a densității atmosferei superioare și poate crea probleme pentru aviația care utilizează rute polare.
Nu este doar o ipoteză teoretică. În martie 1989, o furtună geomagnetică mult mai puțin celebră decât cea din 1859 a provocat căderea rețelei electrice din Québec, lăsând milioane de oameni fără curent. Iar în iulie 2012, Soarele a oferit un avertisment și mai serios. O ejecție de masă coronală extrem de puternică a traversat orbita Pământului, dar planeta noastră nu se afla atunci în calea ei. Fenomenul a fost măsurat de sonda STEREO-A, iar cercetătorii au concluzionat că ar fi putut produce o furtună comparabilă cu Evenimentul Carrington dacă ar fi lovit direct Pământul.
Diferența față de 1859 este că astăzi Soarele este monitorizat permanent. Sateliți și observatoare urmăresc petele solare, erupțiile și ejecțiile de masă coronală, iar operatorii rețelelor electrice, companiile aeriene și administratorii sateliților pot primi avertismente înainte ca o furtună majoră să ajungă la Pământ. Asta nu înseamnă că o furtună de nivel Carrington ar opri automat lumea modernă. Efectele ar depinde de intensitatea fenomenului, de orientarea câmpului magnetic, de infrastructurile afectate și de măsurile de protecție luate la timp. Dar nici nu poate fi tratată ca o simplă curiozitate astronomică.
Vasile Petrovan
