În istoria spirituală a Maramureșului, numele Justinian Chira rămâne legat de credință, jertfă, cultură și iubire față de oameni. A fost unul dintre cei mai importanți ierarhi ai Ortodoxiei românești din secolul al XX-lea, un om care și-a dedicat întreaga viață lui Dumnezeu, Bisericii și poporului român.
S-a născut la 28 mai 1921, în satul Plopiș din Maramureș, într-o familie de țărani credincioși și harnici. Părinții săi, Ilie și Maria Chira, i-au oferit o educație simplă, dar profund creștină. La botez a primit numele Ioan. Copilăria lui s-a desfășurat în lumea satului maramureșean de altădată, într-un univers al rugăciunii, al muncii și al respectului pentru valorile tradiționale. Încă din anii copilăriei a arătat o mare dragoste pentru lectură și pentru viața spirituală. Citea mult, iar biblioteca școlii din sat devenise pentru el un adevărat refugiu. Învățătorii îl apreciau pentru inteligența și sensibilitatea sa, iar cei apropiați observau că era diferit de ceilalți copii de vârsta lui. Simțea că Dumnezeu îl cheamă spre o altă cale.
Un moment care l-a marcat profund a fost moartea tatălui său, în anul 1937. Înainte de a trece la cele veșnice, tatăl l-a binecuvântat și i-a cerut să-i citească Paraclisul Maicii Domnului. Acea binecuvântare avea să rămână pentru tânărul Ioan o amintire sfântă și o întărire pentru întreaga viață. În dimineața zilei de 12 martie 1941, la vârsta de 19 ani, a plecat din casa părintească spre Mănăstirea Rohia. A plecat fără să privească înapoi, convins că aceasta era chemarea lui. A fost primit ca frate de mănăstire, iar după un an, în 1942, a fost tuns în monahism și a primit numele Justinian.
Tot în acel an a fost hirotonit diacon de episcopul Nicolae Colan. Vremurile erau însă grele. Maramureșul se afla sub ocupație maghiară, iar tânărul ierodiacon Justinian a fost încorporat în armata maghiară, deși monahii nu aveau obligații militare. A trecut prin această încercare cu răbdare și demnitate, revenind apoi la mănăstire, unde în anul 1943 a fost hirotonit preot.
La doar 23 de ani, în anul 1944, a devenit stareț al Mănăstirea Rohia. Era o perioadă dificilă, marcată de război și de schimbări dramatice pentru viața monahală. Cu toate acestea, tânărul stareț a reușit să transforme Rohia într-un important centru spiritual și cultural al nordului țării. Timp de aproape trei decenii a condus mănăstirea cu înțelepciune, echilibru și multă muncă. A sprijinit formarea tinerilor, a încurajat studiul și cultura și a pus bazele unei impresionante biblioteci monahale, care avea să adune zeci de mii de volume. În jurul său s-au apropiat oameni de cultură, scriitori și intelectuali, iar Rohia a devenit un loc al dialogului dintre credință și cultură.
În perioada comunistă a avut de înfruntat numeroase presiuni și restricții. După Decretul 410 din 1959, mulți călugări au fost alungați din mănăstiri, însă părintele Justinian a făcut tot posibilul pentru a păstra vie viața monahală de la Rohia. Nu a căutat niciodată privilegii și nu și-a schimbat discursul pentru a fi pe placul autorităților vremii. A rămas apropiat de oameni și de adevăr. În același timp și-a continuat studiile teologice, absolvind Institutul Teologic din Sibiu. A publicat cărți, studii și articole și a devenit cunoscut pentru predicile sale simple, clare și profunde. Vorbea pe înțelesul tuturor și avea darul de a atinge sufletul oamenilor.
În anul 1973, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ales episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, cu titulatura „Maramureșeanul”. Hirotonia întru arhiereu a avut loc în septembrie același an. Timp de 17 ani a desfășurat o intensă activitate pastorală și misionară la Cluj, continuând să sprijine și Mănăstirea Rohia. În acei ani s-a apropiat de multe personalități culturale ale României. Una dintre cele mai importante întâlniri a fost cea cu scriitorul Nicolae Steinhardt, care avea să găsească la Rohia liniștea și locul potrivit pentru viața monahală și pentru scrierea unor opere importante ale culturii române.
După căderea regimului comunist, în anul 1990, a fost ales episcop al reînființatei Episcopii a Maramureșului și Sătmarului. A fost momentul unei renașteri istorice pentru Ortodoxia maramureșeană. La Baia Mare a început organizarea noii eparhii, într-o perioadă în care multe trebuiau construite aproape de la zero. Sub păstorirea sa au fost ridicate numeroase biserici și mănăstiri, au fost înființate protopopiate, seminarul teologic și secția de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității de Nord din Baia Mare. A sprijinit apariția revistei „Graiul Bisericii Noastre” și a încurajat permanent educația, cultura și păstrarea identității românești.
Dacă la începutul păstoririi sale existau doar câteva mănăstiri în eparhie, după mai bine de două decenii numărul lor a crescut impresionant. A pus piatra de temelie la zeci și zeci de biserici și a contribuit decisiv la renașterea vieții religioase din nordul țării.
În anul 2009 a primit rangul de Arhiepiscop onorific, ca recunoaștere a întregii sale activități. De-a lungul vieții a primit numeroase distincții civile și academice, inclusiv titluri de Doctor Honoris Causa și Ordinul „Steaua României”. Dar dincolo de toate titlurile, oamenii l-au iubit pentru felul său de a fi. Era apropiat de cei simpli, vorbea cu fiecare, îi asculta și îi încuraja. La reședința episcopală din Baia Mare și la Rohia veneau oameni din toate categoriile sociale, țărani, muncitori, profesori, oameni politici, tineri sau bătrâni, pentru a-i cere un sfat sau o rugăciune. Mulți l-au considerat încă din timpul vieții un adevărat părinte duhovnicesc al Maramureșului. Avea o prezență puternică, dar în același timp blândă. Spunea lucrurilor pe nume și apăra fără teamă valorile credinței și ale neamului românesc.
În ultimii ani ai vieții s-a retras mai mult la Mănăstirea Rohia, locul unde își începuse drumul monahal și unde și-a pregătit mormântul. A trecut la Domnul la 30 octombrie 2016, la vârsta de 95 de ani. A fost înmormântat la Rohia, în pământul pe care l-a iubit și slujit o viață întreagă. Astăzi, mormântul său este loc de rugăciune și de reculegere pentru mulți credincioși.
Moștenirea lăsată de Arhiepiscopul Justinian rămâne vie prin bisericile și mănăstirile ridicate, prin cărțile și cuvintele sale, prin oamenii pe care i-a format și prin exemplul unei vieți trăite cu demnitate, credință și iubire de Dumnezeu. Pentru maramureșeni, el rămâne „Voievodul Maramureșului”, păstorul care și-a iubit poporul și care a purtat în suflet credința, tradiția și frumusețea acestui ținut.
Veșnică să-i fie pomenirea!
Sursa FOTO: Basilica
Vasile Petrovan
Citește și:
De Rusalii: Hramul Catedralei Episcopale „Sfânta Treime” din Baia Mare
