Există oameni care încearcă un sentiment de lehamite sau de dispreț față de epoca în care trăiesc, dar în schimb îndrăgesc alte epoci pentru care au o admirație fără rezerve. Și ei ar prefera să trăiască în trecut, nu în prezent. Iar în patetismul lor vor încerca să introducă unele obiceiuri și unele practici specifice acelui trecut idealizat pe care îl glorifică. De ce fac asta?
Pentru că ei consideră prezentul nefiind la înălțimea acelui trecut sau merg mai departe și spun că prezentul este chiar degenerat în raport cu trecutul. Despre acești oameni se spune că „fug de realitate” sau „sunt nostalgici” sau „sunt blocați în trecut”. Între tendința de a preamări trecutul și de a încerca să înțelegem prezentul aș plasa acest eseu într-un orizont al realității în care ne ducem viața. Dacă examinăm lumea ființelor vii vom observa că este guvernată de ceea ce se definește ca „necesitate”. La om există nevoi de bază: procurarea hranei, găsirea unui adăpost, nevoia de comunicare, de exprimare, nevoia de forme diverse de plăcere șamd. Toate acestea pot intra în diferite tipare fizice, biologice, sociale, psihologice, religioase și se regăsesc sub forma instituțiilor economice, sociale, religioase. Și putem să afirmăm că ele sunt ca niște modele comune care fac parte din viața oamenilor și a societăților, care se situează la această oră în zona firescului. Unii tratează aceste modele, aceste instituții ca un rezultat exclusiv al scopurilor sau dorințelor umane conștiente și spun că tocmai ele sunt cele care permit omului astfel de scopuri conștiente. Să ne gândim care ar putea reprezenta lucrurile independente de obiceiurile umane conștiente: întreaga natura neînsuflețită, cosmosul, timpul etc care presupun un anumit tip de reacții umane și anumite tipare de comportament individual. Și dacă extindem acest tip de curs al ideilor, noi putem teoretic să prognozăm, să estimăm o direcție a scurgerii timpului, adică un drum al istoriei. Și cădem astfel sub influența istoriei care traversează stadii inevitabile, adică o direcție ireversibilă. Și toate astea fac referire practică la comportamentul oamenilor și la mersul societății într-o direcție.
Putem astfel afirma că de exemplu viața în secolul XV-lea a avut o desfășurare specifică unui stadiu de interacțiune dintre factorii umani și cei neumani. Atunci instituțiile au fost cele de care era nevoie pentru om și societate. Deci secolul al XV-lea nu putea să fie altcumva decât a fost și diferit de ceea ce se întâmpla în secolul XIV sau XVI. Adică să înțelegem conexiunile istorice specifice din acel timp și astfel să ne dăm seama de ce un secol sau un timp al istoriei a fost așa și nu altfel. Și apare întrebarea firească: Ce determină în fapt că ceva să își pună amprenta pe o perioadă a istoriei? Vom vedea mai târziu. Toată fascinația și nostalgia trecutului exercită asupra unora, dorința de a anula logica desfășurării evenimentelor, adică logica timpului care îl trăim. Și asta pentru că nu se pot reproduce condițiile din trecut și nici cauzalitatea istorică. Dar dacă totuși… ne chinuim să facem acest exercițiu mental, vom vedea că pe lângă faptul că devin absurzi și iraționali, acei oameni paseiști deviază spre anacronism. Gândiți-vă cum ar putea un Napoleon să facă tot ce a făcut dacă ar trăi în anii 1970. Sau dacă Enescu trăia în Roma Antică. Și să trag o primă (și modestă) concluzie: există în istorie unele criterii ferme ale realității și aceste criterii fac distincția între realitate și iluzie.
Sau între Realitatea concretă și speculații de dragul speculației. Orice construcție fantezistă sau orice conjectură se distinge clar de ideile valabile ale unei epoci sau de cultură și civilizația specifică unei epoci. Montesquieu, Gianbapttista Vico, Herder și alții explică importanța tradițiilor, obiceiurilor și instituțiilor, a sistemelor juridice și în general a factorilor care cauzează într-un mod covârșitor comportamentul și mentalitatea unei epoci. În istoria omenirii nu putem să evaluăm trecutul unei culturi, al unei societăți, a unui individ, decât în momente rare, atunci când există o continuitate dovedită a fluidității evenimentelor. Și aceste evenimente au ceva comun, adică au aceleași caracteristici și determinații. Dacă ne-am întreba cât putem spune despre o perioadă istorică, un război, o revoluție, o renaștere în artă sau în știință și am încerca să ne bazăm exclusiv pe cunoașterea perioadelor imediat anterioare sau imediat ulterioare va trebui să răspundem: știm totuși puțin. Nici un gânditor serios, cu o conștiință a istoriei curată nu va scrie ceva care să prevadă fără argumente tendințele istorice ale societății omenești. Mării creatori de sisteme au exprimat și au influențat prin opera lor atitudinea oamenilor față de lume, lumina în care sunt văzute evenimentele. Sistemele și atitudinile unor gânditori au modificat unele accente, sensul a ceea ce este semnificativ, admirabil sau ce este barbar ori trivial. Ele au afectat profund conceptele și categoriile umane, felul în care oamanii văd, simt sau înțeleg lumea și apoi „lentilele” prin care ei privesc lumea și istoria. Convingerea mea este că evenimentele, persoanele și manifestările lor, lucrurile șamd sunt inevitabil și inexorabil fixate acolo unde se află. Iar simțul cu care noi detectăm utopia și anacronismul este la fel de puternic. Deci, mersul inevitabil al istoriei este un fapt care nu trebuie pus la îndoială, iar acea marotă „gloria trecutului” este doar o formulă absurdă care ne lovește (pe unii dintre noi) când căutăm o justuificare a neputinței noastre de a ține piept provocărilor epocii actuale. Dar unde vreau să ajung? Încerc să dau o traiectorie gândirii pentru a putea înțelege că legile sub care ne situăm în diferite domenii de activitate, în chimie, fizică, biologie, antropologie, etc au o direcție care rămâne oarecum neschimbată în timp. Adică prezintă principiul cauza – efect ca fiind definitoriu. Pe când istoria prezintă simple repetiții de scurtă durată. Și aceste repetiții nu pot închega un principiu călăuzitor care să explice o dialectică a lumii, a omului, a societății. Gânditorii secolului al XVIlI-lea de exemplu au fost influențați mult prea profund de modelul mecanic al lui Newton, care explică domeniul naturii, dar nu și pe acela al istoriei. Pentru că legile istoriei sunt de altă factură. Hegel vedea în istorie evoluția spiritului, Saint-Simon sau Marx, dezvoltarea relațiilor sociale, iar Spengler ori Toynebee dezvoltarea culturilor. Istoria se supune unor legi specifice, legi care țin cont de comportamentul specific al națiunilor, claselor, grupurilor sociale sau al indivizilor diferit de comportamentul particulelor de materie în spațiu, concepție care era considerată în secolul al XVlll-lea idealul mecanicist al oricărei explicații.
Mulți gânditori, multe școli de gândire credeau că societatea evoluează într-o direcție care poate fi identificată, care este guvernată de legi, că există o delimitare clară între adevărat și fals, ca prin rațiune și demonstrație puteau fi descoperite regulile mersului istoriei, a vieților oamenilor. Dar aceste credințe au fost zguduite din temelii de experiența secolului XX. Și au fost zdruncinate sau discreditate de noii și violenții conducători politici: Lenin, Stalin, Hitler. Aceștia au acționat, în numele propriilor teorii despre istorie: comuniștii, în numele materialismului dialectic, iar Hitler în numele hegemoniei rasiale. Ei au înfăptuit ceea ce fusese până atunci privit ca imposibil, contrar legilor evoluției civilizației. Ei au sfidat istoria practic. În Rusia s-a exterminat fără ezitare, multe cuceriri ale civilizației în artă, în știință, în politică și morală. Acest holocaust a fost reprezentat nu ce era în realitate, ci ca o continuare a unui salt revoluționar al civilizației umane. În realitate, ceea ce s-a întâmplat în Rusia a reprezentat o schimbare de direcție totală. Dar toate acestea nu puteau fi recunoscute, pentru că doctrinele în numele cărora a fost întreprinsă Revoluția erau mult prea puternic înrădăcinate și deveniseră sloganuri față de care reacția generală era de supunere. Dar există și o credulitate care venea din ignoranță și din lipsa reperelor axiologice.
Hitler și-a declarat deschis intenția de a reveni la o perioadă din trecut, încercând să anuleze consecințele Iluminismului și ale Revoluției de la 1789. Dar și datorită umilinței Germaniei după Primul Război Mondial. Deși proiectul său crâncen a fost privit ca un vis nebunesc, ca o fantezie neomedievală sadică, imposibil de aplicat în secolul XX, luată în derâdere de liberali, conservatori și marxiști deopotrivă, cine ar cuteza astăzi să spună că el a eșuat complet? Nu s-a menținut la putere decât doisprezece ani, dar în acest răstimp a transformat aspectul și structura vieții în Europa și în lume. Hitler și nazismul au schimbat în mare măsură mersul istori. Și totuși, de ce nu putem să reproducem condițiile sec al XV-lea oricât de mult am dori-o. De ce nu ne putem întoarce în trecut? Nici cei mai fanatici susținători ai acestei dorințe nu pot reproduce o epocă de aur din trecut, în sensul în care comuniștii și fasciștii credea că pot schimba lumea prin violență, adică să o devieze de la traseul pe care este așezată. Ne dăm seama că oricât de abilă și riguroasă ar fi o asemenea reconstrucție, nu ar putea atinge obiectivul principal: recreerea unei culturi din trecut. Oricât spirit analitic și critic am avea acum, nu putem observa climatul, încrengătura de obiceiuri, mentalitatea acelui secol, necesitățile acute ale oamenilor. Este clar că, încercând să dobândim o cunoaștere despre lumea exterioară sau interioară, fizică sau metafizică, observăm și descriem inevitabil doar unele caracteristici ale acesteia – și anume acelea care sunt publice. O descriere istorică făcută de un profesionist într-ale istoriei ne învăța un lucru simplu: ca un grec din epoca homerică sau un german din epoca romantică, aparțin unei societăți unice și ei nu pot aparține altor epoci și societăți, ci numai cu cei de seama lor. Adică există un mod specific grecesc și de asemenea un mod specific german și asta pornind de la cultură până la modul cum se raportează la divinitate și până la modul cum își construiesc casele sau se leagă la șireturi. Cum mănâncă, cum se comportă între ei sau cu alții și multe multe alte obiceiuri și deprinderi. Iar identificarea până la ultim detaliu a acestui lucru este aproape imposibil. Mă opresc deocamdată aici. Voi continua.
Marcel Mureșan
Citește și
Considerații asupra Iubirii (foileton 2)
