„Cel care nu îi poate ierta pe ceilalți distruge podul pe care ar putea ajunge la ceruri; căci orice om trebuie să fie iertat”. Aceste cuvinte pline de adevăr și de înțelepciune ale lui George Herbert, unul dintre fondatorii psihologiei sociale, pot fi analizate în duhul Evangheliei din duminica a 11-a după Rusalii, consemnată de Sfântul Evanghelist Matei (cf. 18, 23-35) și care ne vorbește despre pilda datornicului nemilostiv.
În capitolul al 18-lea al acestei Evanghelii observăm faptul că Mântuitorul „prevestește” că vor fi conflicte între oameni și conflicte publice și vorbește în mod pedagogic cum să fie rezolvate. De altfel, apostolul Petru își dă seama că principiile sale nu sunt la fel ca și ale lui Hristos și Îi adresează o întrebare pentru a face lumină în mintea sa confuză, pentru că avea mai multe idei cu privire la iertare: „Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori?” (18, 21).
Pentru a răspunde unor probleme cotidiene ale timpurilor de atunci dar și pentru a se face înțeles, Mântuitorul Iisus Hristos a vorbit de cele mai multe ori în pilde, cum este și în cazul de față, cu riscul de a supăra elitele politico-religioase de atunci. Din contextul pildei datornicului nemilostiv observăm că nu există o sumă a iertării, ci „de șaptezeci de ori câte șapte”, adică la infinit și necondiționat. Din momentul în care ne cerem iertare sau iertăm, depinde de situație, devenim liberi, nici robi, nici stăpâni, ci fii ai lui Dumnezeu după har.
Iertarea zilnică pe care o primim de la Dumnezeu, ne obligă să iertăm pe toți oamenii care ne greșesc, mai mult sau mai puțin. De unde știm că ne iartă? Pentru că, după ce ne trezim, încă mai putem vedea răsăritul soarelui. Această iertare este parte a îndemnului pe care Hristos îl rostește la finalul parabolei de astăzi: „Tot așa și Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă fiecare dintre voi nu va ierta greșelile fratelui său, din toată inima” (cf. Matei 18, 35).
Prin Taina Spovedaniei, a mărturisirii și a iertării păcatelor venim mai aproape de Hristos. Ne apropiem mult mai mult de aproapele nostru și de cer. Modelul iertării aproapelui este chiar felul în care Dumnezeu ne iartă pe noi, oamenii. Așa ne spune și Sfântul Apostol Pavel: „Îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu (…) Îngăduindu-vă unii pe alţii şi iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi” (Coloseni 3, 12-13). Așa trebuie să fie un creștin adevărat: iertător, îndelung și întotdeauna iertător! Iertarea poate fi considerată ca un dar și nu are vreo legătură cu meritele noastre personale.
Un creștin adevărat nu își va pune niciodată problema iertării aproapelui indiferent de răul săvârșit pentru că această iertare, între creștini și între toți oamenii laolaltă, trebuie să vină de la sine!
Pr. Adrian DOBREANU
