După 68 de zile, drumul de la Săpânța s-a redeschis. Era 21 septembrie 1990

Sunt momente în istorie care nu se petrec în capitale, nu se hotărăsc în parlamente și nu au nevoie de tribune mari pentru a spune ceva esențial despre o societate. Uneori, ele se consumă într-un sat, pe un drum național, între oameni care simt că o nedreptate veche trebuie îndreptată și un stat care încă nu știe foarte bine cum să funcționeze după prăbușirea unei dictaturi. În vara anului 1990, Săpânța a fost un astfel de loc.

La numai câteva luni după Revoluție, România trăia într-un timp aproape imposibil de definit. Comunismul căzuse, dar multe dintre reflexele sale rămăseseră. Se vorbea despre libertate, proprietate și dreptate, însă legile noii lumi abia urmau să fie scrise. Pentru oamenii de la sate, una dintre cele mai apăsătoare întrebări nu era deloc abstractă: ce se întâmplă cu pământul luat în timpul colectivizării? La Săpânța, răspunsul a venit înaintea legii.

Toader Ștețca, ajuns primar după Revoluție, a început restituirea terenurilor către localnici, folosind registrele vechi pentru a identifica suprafețele deținute înaintea colectivizării. Oamenii depuneau cereri, terenurile erau măsurate, iar primăria elibera adeverințe. Numai că România anului 1990 nu avea încă legislația funciară care avea să apară ulterior, prin Legea fondului funciar nr. 18/1991. Gestul considerat firesc de mulți dintre săteni intra astfel într-o zonă juridică și administrativă extrem de tulbure.

Aici începe, de fapt, povestea Săpânței. Nu doar povestea unui primar și nici numai aceea a unor terenuri revendicate, ci ruptura dintre două moduri de a înțelege dreptatea.

Pentru omul căruia i se luase pământul cu zeci de ani înainte, lucrurile puteau părea foarte simple. Fusese al lui, al părinților sau bunicilor lui, fusese trecut în registre, fusese luat de stat, iar comunismul tocmai se prăbușise. Ce altceva mai trebuia demonstrat? În această logică profund omenească, proprietatea nu era o teză juridică. Era hotarul cunoscut de familie, bucata de pământ muncită, locul despre care bătrânii puteau spune încă: „de aici până acolo a fost al nostru”.

Pentru stat, însă, lucrurile erau mult mai complicate. O administrație nu poate funcționa numai prin memoria comunității și prin sentimentul unei dreptăți istorice, oricât de puternice ar fi acestea. Era nevoie de legi, proceduri, documente și reguli unitare. Tocmai această contradicție avea să transforme Săpânța într-unul dintre locurile în care tranziția românească s-a văzut în forma ei cea mai directă: dreptatea cerută imediat de oameni și legalitatea pe care statul încerca, cu întârziere, să o construiască.

Situația s-a tensionat rapid. Au apărut conflicte inclusiv între localnici în legătură cu împărțirea terenurilor, iar relația dintre administrația comunei și autoritățile județene s-a deteriorat. Toader Ștețca a fost acuzat de ultraj și ultraj cu violență și a fost arestat. Presa vremii consemna deja, în august 1990, că după arestarea lui, la Săpânța fusese trasă sirena de alarmă, oamenii ieșiseră în stradă, iar drumul fusese blocat cu bușteni.

Din acel moment, disputa pentru pământ s-a transformat în altceva. Pentru mulți dintre săpânțeni, arestarea lui Ștețca nu mai privea doar un om. Era percepută ca o încercare de a opri ceea ce comunitatea considera o reparație firească după deceniile de comunism. Oamenii au blocat șoseaua națională care trecea prin comună, iar blocada avea să dureze 68 de zile. Au existat negocieri, intervenții ale autorităților, confruntări și episoade despre care relatările ulterioare nu sunt întotdeauna identice. Cert este că, pentru săptămâni întregi, Săpânța a devenit un loc în care puterea statului și solidaritatea unei comunități s-au privit față în față.

Privită de astăzi, o șosea blocată timp de 68 de zile pare aproape de neimaginat. Dar tocmai durata spune ceva despre acea perioadă. România anului 1990 nu era încă o țară a instituțiilor așezate. Vechile structuri se prăbușiseră, iar cele noi nu dobândiseră încă autoritate deplină. Între cetățean și stat exista o uriașă lipsă de încredere, alimentată de deceniile în care statul fusese cel care confiscase, ordonase și pedepsise.

Pentru oamenii unei comunități rurale, pământul avea și o încărcătură pe care administrația cu greu o putea reduce la acte. Colectivizarea nu însemnase doar o schimbare de proprietar. Însemnase ruperea unei ordini sociale construite timp de generații. În Maramureș, unde relația dintre familie, gospodărie și pământ a fost întotdeauna puternică, a primi terenul înapoi putea însemna mai mult decât recuperarea unei suprafețe: era sentimentul că o parte din lumea răsturnată de comunism putea fi pusă din nou la loc.

De aceea, revolta de la Săpânța nu poate fi înțeleasă numai prin întrebarea dacă o anumită decizie administrativă era sau nu acoperită de lege. Legea însăși venea din urmă. Legea fondului funciar avea să fie adoptată abia în anul următor. În vara lui 1990, România se afla tocmai în acel interval periculos în care oamenilor li se spusese că sunt din nou liberi, dar nimeni nu stabilise încă toate regulile libertății.

Aici stă poate partea cea mai interesantă a poveștii. Revoluțiile sunt spectaculoase în ziua în care cad regimurile. Mult mai grea este dimineața de după. Atunci trebuie hotărât cui îi aparține o casă, cine primește înapoi un teren, ce se întâmplă cu bunurile fostelor cooperative, cine conduce instituțiile, ce legi mai sunt valabile și de unde începe noua ordine. Libertatea poate fi proclamată într-o noapte. O societate liberă se construiește însă în ani. Săpânța a încercat, într-un fel brutal de direct, să scurteze această așteptare.

În jurul lui Toader Ștețca s-a creat o solidaritate greu de imaginat în afara atmosferei acelor luni. Procesul său a ajuns la Brașov, iar relatările ulterioare vorbesc despre săpânțeni care s-au deplasat acolo pentru a-l susține. La 21 septembrie 1990, Ștețca a fost eliberat, iar drumul de la Săpânța a fost, în sfârșit, deblocat. Se încheiau astfel cele 68 de zile de blocadă.

Dar data de 21 septembrie nu a rezolvat toate conflictele. Nici nu avea cum. Tensiunile aveau să reapară, iar în 1992 Săpânța avea să treacă din nou prin confruntări, de această dată în context electoral, cu forțe de ordine, scutieri și gaze lacrimogene. Biografia lui Toader Ștețca avea să continue, la rândul ei, într-o direcție neașteptată: în 1993 a plecat în Franța, unde s-a și stabilit. Când a vizitat Săpânța, peste ani, a fost primit ca un erou.

Ceea ce a rămas însă din vara anului 1990 este mai important decât destinul unui singur om. A rămas imaginea unei comunități care, după decenii în care hotărârile veneau de sus, a descoperit brusc că poate spune „nu”. Poate prea abrupt, poate uneori fără instrumentele unei democrații încă inexistente în practică, dar cu energia enormă a oamenilor care simțeau că istoria le oferise, în sfârșit, dreptul de a cere socoteală. Poate că tocmai de aceea povestea Săpânței merită reamintită.

Sursa FOTO: Dreptatea – 9 octombrie 1990 / Flacăra 15 august 1990 / Grupul de rezistență din PNȚCD

Vasile Petrovan

Citește și: