Acvila de munte (Aquila chrysaetos ) – Societatea Ornitologică Română
Puțini sunt cei care nu au auzit de această pasăre răpitoare mare des pomenită în manualele școlare și nu numai, dar din păcate putem spune că puțini sunt cei care au și văzut-o în realitate.
Acvila este un simbol al puterii și al maiestuozității fiind des folosit în heraldica diferitelor țări. Stema României adoptată în anul 1992 este reprezentată de o acvilă pe un scut, având aripile deschise; în cioc ține o cruce, iar în gheare o sabie și un sceptru.
De asemenea, o întâlnim adesea pe stemele regale fiind adesea numită eronat ca și vultur, specie de care acvila se deosebește atât ca gen, cât și în ceea ce privește comportamentul.
Acvila de munte este o pasăre răpitoare de dimensiuni mari (1 m lungime și 2 m deschiderea aripilor), care vânează din zbor, din „meniul” ei făcând parte alte păsări sau pe sol, unde vânează rozătoare, iepuri, chiar și pui de căprioară, spre deosebire de vulturi care vânează doar de pe sol. Vulturii mânâncă adesea și cadavre de animale fiind considerați sanitari ai pădurii.
Puterea acvilei constă și forța picioarelor și a ghearelor mari care pot zdrobi ușor brațul unui om, pe când puterea vulturului constă în ciocul cu care zdrobește oasele animalelor pe care le vânează.
Stema României
Populația acvilelor de munte în Europa a fost în continuă scădere datorită poluării aerului, în primul rând, și a creșterii populației din ultimii 100 de ani care a redus mult habitatul necesar cuibăririi acestei specii.
Acvila este considerată ca fiind una din cele mai discrete animale, fiind foarte sensibilă la zgomot mai ales când este vorba de cuibărit.
O știre de senzație venită în anul 1968 este găsirea a două cuiburi de acvilă de munte, din care unul locuit, în apropiere de Muntele Sermetieș din Munții Lăpușului la hotarul dintre comunele Băiuț și Budești.
Descoperirea a dat speranțe că această specie deosebită are șanse de viitor. La data respectivă numărul perechilor de acvilă din România era apreciată la cifra de 20, fiind declarată specie periclitată.
Acvilă de munte în zbor – Foto Giles Laurent
Tot în același an 1968 a fost interzisă stricnina care era folosită pentru combaterea răpitoarelor, populația de păsări răpitoare și lupi fiind aproape decimată de această otravă, având ca scop protejarea „vânatului”.
Cuibul de acvilă de la Băiuț a stârnit interesul ornitologilor din țară, atât ca și dimensiune (3 m diametru și 1 m grosime) cât și altitudinea joasă la care a fost găsită.
După vizitarea habitatului, biologii au realizat imediat motivul pentru care acvila a ales să cuibărească în acest loc. Zona Sermetieș-Văratec-Roșia este una din cele mai sălbatice zone, aproape neatinse de om, cu stânci greu accesibile, pline de văgăuni, mlaștini, păduri seculare neexploatate, practic locul ideal pentru liniștea pe care o caută acvilele.
Măsurile de protecție din ultimii anii au făcut ca efectivele de acvile din România să crească, ultimele cifre furnizate de Societatea Ornitologică Română fiind undeva între 50 și 100 de perechi.
Familia sau familile de acvile de munte de la Băiuț au contribuit și ele la salvarea acestei specii monument al naturii, un rol important avându-l liniștea pe care o găsim aici „La capătul lumii”.
Băiuț – La capătul lumii – Locul unui nou Început!
Walter ÜBELHART
Citește și
Lenkerul – sania cu volan de la Băiuț
