Ieri, 9 iunie, la Catedrala Episcopală „Sfânta Treime” din Baia Mare s-a desfășurat cursul festiv de absolvire a studenţilor şi masteranzilor Domeniului de Teologie Ortodoxă „Justinian Arhiepiscopul” din cadrul Centrului Universitar Nord din Baia Mare.
Evenimentul a fost marcat de momente cu o profundă încărcătură emoțională, de rugăciune și recunoștință, absolvenții trăind bucuria finalizării unei etape importante din parcursul lor academic și spiritual.
Șef de promoție al Promoției Teologie Ortodoxă Pastorală 2026 este Luca Hotima, un tânăr care s-a remarcat prin seriozitate, consecvență și implicare constantă pe parcursul anilor de studii universitare.
Originar din Vișeu de Sus, acesta vorbește cu emoție despre drumul său de formare, marcat de credință, familie și oameni dragi, în special de bunica sa, pe care o consideră un reper fundamental al devenirii sale.
„Un gând din suflet,
«Dăruiește lui Dumnezeu cât mai mult, El nu va rămâne niciodată dator».
Mă numesc Luca Hotima, sunt din Vișeu de Sus și am crescut în mâinile bunicii mele. Mâini brăzdate de muncă, care m-au purtat deopotrivă la școală și la biserică. Acele mâini au știut, înainte ca eu să înțeleg, că drumul meu nu este oricare. Poate că nimeni nu alege cu adevărat teologia — teologia te alege pe tine. Și eu am simțit această alegere de mic, în fiecare cântare înălțată, în fiecare metanie, în fiecare zi petrecută lângă cei dragi în fața icoanelor.
Astăzi, la capătul a patru ani de facultate la Domeniul de Teologie Ortodoxă Pastorală Justinian Arhiepiscopul din Baia Mare, primesc titlul de șef de promoție și șef de an al generației 2022–2026. Nu îl primesc cu mândrie de sine — ci cu recunoștință, cu ochii umezi și cu inima plină. Recunoștință față de Dumnezeu, Cel care a îngăduit totul. Față de profesorii mei, care au dat nu doar cunoștință, ci și model de viață. Față de familia care s-a rugat pentru mine în fiecare dimineață, fără să știe întotdeauna cât de mult contează.
Au fost patru ani minunați. Am legat prietenii care sper să țină o viață, am muncit alături de colegi cu care am împărțit cărți, griji și bucurii, și toate acestea vor rămâne o mărturie vie în sufletul meu. Pot spune, cu mâna pe inimă: aș dori tuturor o studenție precum am avut-o eu. Nu pentru că a fost ușoară — ci pentru că a fost adevărată.
De când eram copil, am știut că locul meu este lângă altar. Din 2022, slujesc ca și cântăreț bisericesc la Parohia Rozavlea – Șesu Mănăstirii, și această slujire a fost, în toți acești ani de studiu, ancora mea. Când cărțile erau grele și drumul părea lung, strana mă aducea înapoi la ceea ce contează cu adevărat. La Dumnezeu. La oameni. La rostul pentru care m-am așezat pe aceste bănci.
Îmbrac cu bucurie portul nostru maramureșean și mă întorc acasă știind un lucru pe care facultatea mi l-a întărit, dar pe care bunica mea mi l-a șoptit de mult: rădăcinile nu sunt o piedică — ele sunt puterea. Tot ce am învățat în acești ani aduc înapoi: acasă, la biserică, la comunitate. Nu ca să mă laud, ci ca să dau mai departe.
Le mulțumesc din suflet tuturor celor care au crezut în mine, chiar și atunci când eu m-am îndoit. Le mulțumesc în mod deosebit părintelui îndrumător, Pr. Lect. Dr. Claudiu Pop, pentru răbdarea și îndrumarea cu care a însoțit această lucrare. Le mulțumesc colegilor mei de generație — Promoția T.O.P. 2026 a fost, cu adevărat, o familie”, transmite, cu recunoștință și bucurie, Luca Hotima.
La finalul celor patru ani de studii, tânărul a rostit în fața tuturor celor prezenți un discurs profund emoționant, pe care îl redăm integral:
„Preasfințite Părinte Episcop Timotei,
Domnule Prorector,
Domnule Prodecan,
Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Onorabile cadre universitare,
Stimați absolvenți,
Îndrăgit auditoriu,
Până azi credeam că cele mai mari emoții din cei patru ani de studenție vor fi la examenul de Ebraică, însă se pare că astăzi sunt cele mai mari!
Părintele Vasile Borca, de a cărui prezență ne bucurăm și noi astăzi ne spunea următoarele cuvinte înainte de începutul fiecărui examen: «Dragi studenți, A sosit vremea secerișului!». Cuvinte pe care oricare dintre studenții teologiei băimărene care a luat ființă acum 34 de ani le-au auzit cel puțin odată. Tot așa și azi, putem spune și noi același lucru!
A sosit vremea secerișului… Vremea în care spicele anilor noștri de osteneală se adună în brațele recunoștinței. Vremea în
care Dumnezeu ne îngăduie să privim în urmă și să înțelegem că nimic din ceea ce am trăit nu a fost întâmplător. Au fost ani în care am învățat să ne purtăm unii altora poverile. Ani în care am înțeles că teologia nu începe din cărți și nici nu se termină în amfiteatre, ci începe în genunchi și rodește în inimă. Am venit aici poate cu entuziasm, cu teamă, cu întrebări, fiecare purtând în suflet propriile căutări. Dar plecăm altfel. Plecăm mai smeriți în fața suferinței și mai responsabili înaintea
oamenilor. Plecăm știind că «nu este de ajuns să vorbești despre Hristos, ci trebuie să-L porți în tine». Și poate că tocmai aceasta este cea mai mare lecție a anilor noștri: că adevărata teologie nu se face doar cu mintea, ci cu viața. Într-o lume grăbită, zgomotoasă și tot mai înstrăinată de sens, noi am avut privilegiul de a sta aproape de altar, aproape de carte și aproape de oameni. Am învățat că între cer și pământ există o scară nevăzută, iar omul urcă pe ea nu prin putere, ci prin iubire, prin răbdare și prin jertfă, iar noi, cei care astăzi plecăm de pe băncile acestei facultăți, suntem chemați
să fim lumină într-o lume care obosește tot mai mult în întuneric.
Dragi colegi, au fost ani în care am râs împreună. Ani în care am obosit împreună. Ani în care am intrat la examene cu rugăciunea pe buze și cu emoția în glas. Ani în care am înțeles că prietenia zidită în Hristos rămâne una dintre cele mai curate forme ale iubirii omenești.
Și totuși… anii aceștia au purtat și umbre. În mijlocul drumului nostru au existat și lacrimi. Au fost colegi care și-au condus spre veșnicie părinții, bunicii, frații… oameni care au muncit din greu și au așteptat cu nerăbdare această zi. Poate că astăzi nu îi mai vedem în SFÂNTA CATEDRALĂ . Poate că nu le mai putem strânge mâinile muncite și calde. Dar suntem încredințați că ei privesc acum din lumina lui Dumnezeu și se bucură împreună cu noi. Pentru că iubirea adevărată nu moare niciodată. Și dacă noi am ajuns astăzi aici, este și pentru că cineva a tăcut ca să ne poată susține. Cineva a muncit în frig, în ploaie, în oboseală. Cineva și-a rupt din pâinea sa pentru ca noi să avem o carte pe masă. Cineva a rămas acasă îngrijorat, rugându-se pentru noi.
Astăzi, în această zi solemnă, cred că cele mai frumoase diplome nu sunt în mâinile noastre, ci în palmele crăpate ale părinților și bunicilor noștri. Lor le datorăm mai mult decât vom putea spune vreodată. Mamelor care au plâns în tăcere pentru copiii lor. Taților care au purtat poveri nevăzute. Bunicilor care ne-au pomenit în rugăciuni simple și curate. Le mulțumim cu toată ființa noastră.
Stimați profesori, ne-ați învățat să iubim adevărul, să respectăm cuvântul și să înțelegem că teologia fără cultură devine ceva rigid, iar cultura fără Dumnezeu devine goliciune sufletească.
Astăzi, privind în urmă, parcă înțelegem mai bine cuvintele Psalmistului: «Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera». Da… am semănat cu lacrimi. Cu nopți nedormite. Cu frici. Cu îndoieli. Cu dor de casă. Dar Dumnezeu, în marea Lui milostivire, ne-a îngăduit astăzi să secerăm cu bucurie. Însă această diplomă nu este un capăt de drum. Este doar începutul unei mari responsabilități. Lumea în care mergem are nevoie de oameni vii sufletește. De oameni care să nu transforme credința în discurs rece, ci în iubire concretă. De oameni care să știe să mângâie, să ridice, să asculte și să ierte. Vă mulțumim și vă vom pomenii cu recunoștință, dragi profesori.
Și în toată această cale, nu am fost singuri. Am avut un îndrumător de an care a mers alături de noi din prima zi. Suntem prima sa generație de studenți la licență pe care a purtat-o ca îndrumător, și poate că tocmai de aceea legătura noastră a avut ceva aparte — ca o primă rodire a unui apostolat abia început. Am pornit 36 și, prin harul lui Dumnezeu, terminăm tot 36. Și nu putem să nu ne gândim la cuvintele Mântuitorului din noaptea sfintelor Pătimilor, când, stând înaintea lui
Dumnezeu Tatăl, spunea: «PE CEI PE CARE MI I-AI DAT I-AM PĂZIT SI PE NICI UNUL DINTRE ACEȘTIA NU I-AM PIERDUT» (Ioan , 12-17). Cuvinte pe care, în măsura omenească a slujirii sale, le putem rosti și despre Părintele nostru îndrumător: ne-a primit, ne-a purtat și ne-a adus până aici, pe toți. Vă mulțumim și vă apreciem și vă vom purta în rugăciunile noastre.
Noi nu plecăm astăzi doar cu un titlu academic. Plecăm purtând în suflet chipurile profesorilor noștri, glasurile colegilor noștri și binecuvântările părinților noștri. Și poate că peste ani vom uita multe dintre cursuri, dar nu vom uita niciodată emoția acestor clipe. Nu vom uita pașii grăbiți pe holurile facultății. Nu vom uita rugăciunile rostite înainte de examenele de la Vechiul Testament și Ebraică. Nu vom uita celebra replică de pe grupul corului: „Domnilor, de la ora 19 cor!” Ne vom aduce aminte de orele de engleză când deși nu eram cei mai buni la citit și tradus ne salvam cu noțiunile de cultură generală. Nu vom uita faptul că la examenul de la morală Cursul despre păcat, îl știam, iar la cel despre virtuți mai aveam de însușit câteva dintre ele. Vom ține minte ca una din cele mai prețioase amintiri, momentul minunat din preajma Crăciunului, când profesorii ne deschideau cu bucurie ușile caselor lor și primeau colinda din partea noastră. Vă promitem că păstrăm tradiția și «mai venim a colinda, numa dacă ni-ți chema».
Părinte Marius Sabou ne smerim, dar știm că suntem fantastici. Și mai amintim o replică care ne făcea ziua mai bună:
«Prietene cu ce te mai ocupi?». Nu vom uita oamenii care ne-au devenit familie. Iar dacă vreodată drumul va deveni greu, să ne amintim că Hristos nu a promis o cale ușoară, ci o cale care duce la lumină. Sfântul Apostol Pavel ne spune: «Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit». Astăzi nu putem spune că am încheiat lupta. Dar putem spune că am învățat unde trebuie să privim atunci când ne va fi greu: spre Cruce. Pentru că numai omul care poartă
crucea cu demnitate poate învia lăuntric.
Dragi colegi, să nu uităm niciodată cine suntem și de unde am plecat. Să nu ne fie rușine de credință într-o lume care confundă adesea libertatea cu pierderea sensului. Să nu uităm că oamenii nu au nevoie doar de predici frumoase, ci de inimi care ard pentru Dumnezeu și pentru aproapele.
Iar atunci când viața ne va risipi prin parohii, școli, orașe sau țări diferite, să păstrăm în suflet această zi ca pe o candelă aprinsă. Pentru că astăzi, aici, nu se încheie doar o facultate. Astăzi se naște o generație. O generație care a învățat că adevărata măreție stă în smerenie. Că adevărata cultură trebuie să ducă spre lumină. Și că omul devine cu adevărat mare doar atunci când îngenunchează înaintea lui Dumnezeu.
Vă mulțumim tuturor pentru acești ani.
Vă mulțumim pentru prietenie, pentru răbdare, pentru rugăciuni și pentru iubire.
Iar Bunul Dumnezeu să ne învrednicească pe toți ca secerișul de astăzi să devină rod binecuvântat
pentru Biserică, pentru oameni și pentru mântuirea sufletelor noastre!”.
Sincere felicitări! Drum binecuvântat în continuare!
Lavinia-Codruța HERMAN
