Share
Stejera – povestea unui colț de lume (GALERIE FOTO)

Stejera – povestea unui colț de lume (GALERIE FOTO)

Am ajuns în Stejera. Ploaie. Început de toamnă. Ţara Chioarului. Din Şomcuta Mare pe „calea Mireşului” – asfalt, vile mari, case mici, beton, inox, chirpici, cai, mercedes, marmură, audi, căruţe, elevi, câini, bmw, nuci zdrobite în asfalt. Viraj scurt la stânga. Iadăra. Prapori şi prohod într-o curte. La capătul satului se termină lumea şi asfaltul. ”E bun drumul până-ntr-un loc” – zice o doamnă din Iadăra. ”Noi avem asfalt doar pe hârtie” – ne spune unul dintre cei mai puţin de treizeci de trăitori din Stejera.

Drumul prin pădure se lipeşte ca o cârpă udă de un şanţ de pârâiaş secat. Mici poienițe şi două case de vacanţă. În rest, codrul – frate cu românul. Ne întâlnim cu un tractor leneş pe drumul îngust, strâmt ca o venă ce se îndreaptă spre un organ extirpat. Mergem încet în spatele lui. Grigore, colegul de la volan, caută pitoi lipindu-şi fruntea de parbriz. ”Locuri bune – zice el – dar prea puţină ploaie”.

După un sfert de oră, pădurea se deschide şi ne întâmpină un semn convenţional de intrare în localitate cu stema comunei Mireşu Mare şi o staţie de autobuz, pe dreapta, construită din cărămidă mică, puţin crăpată şi cu ierburi crescute până la spărtura ce ţine loc de geam. Cum s-o fi adunat aici într-o vreme prea-plinul satului revărsându-se spre fabricile şi uzinele oraşului, n-am apucat să ne imaginăm în culori. Am zărit doar cu colţul gândului, doi-trei şcolari aşteptând microbuzul galben ce-i duce la şcoala din centrul comunei. Navetişti. De mici. Mai devreme decât se termină bucuria de a fugi până la hotarul satului. După vaci. După ciuperci. După minge. Aiurea. Şi-apoi, până căutăm din priviri turla bisericii, tot îmi rămâne timp să mă gândesc că degeaba facem proiecte şi programe despre satul tradiţional românesc, dacă de la început încărcăm copiii în microbuze pentru a-i duce spre centre ce funcţionează după alte – frumos numite – proceduri. Oare nu ar fi mai bine să facem acest pustiu de bine să investim în copiii satelor acum, lăsându-i să crească în sat, cu şcoală şi biserică alături, nu rupându-i de sat şi reînvățându-i pe urmă, prin programe academice şi bisericeşti, valorile culturii tradiţionale?

Maşina se opreşte lângă un podeţ, lăsând tractorul să treacă pe drumul îngust ce se prelinge printre casele din Stejera. Acesta e avantajul drumurilor înguste, te lasă să te apropii şi de întrebările de care ţi-ar fi cam ruşine să le spui cu voce tare. Pentru că nu sunt toate racordate la zilele noastre şi sunt cam ”păşuniste” – passeiste. (Vorba celor de la Taxi – ”Câteodată mă-ntreb ce guvernează România: Ipocrizia sau pudibonderia?”). Ajungem la biserica de lemn, trecând pe lângă cea nouă. E mică, cam de zece paşi, înconjurată de un gard aproape înverzit şi putred. Construcţii noi sunt în imediata ei apropiere şi vechiul gând de funcţionar public se aprinde incandescent în creier, acuzând încălcări ale zonei de protecţie. Clădiri vechi dărâmate fără aviz. Clădiri noi ridicate fără aviz, fără taxă achitată pe metru pătrat. Ne învârtim în strâmta curte a bisericii. Fotografiem. Măsurăm. Facem fişe. Căutăm cheia bisericii. E la a treia casă în dreapta. ”Sunt nişte haine la uscat” – ne spune un om de lângă biserică. Vine fătul bisericii. E tânăr pentru acest capăt de lume. Întrebăm de ultimele lucrări la biserică, de învelitoare, de când se desprinde pânza de pe lemn şi plouă prin învelitoare? De ce îs toate ştergarele astea în biserică bătute cu cuie în lemnul pictat? Când s-au construit toate astea lângă biserică? Şi el se retrage din faţa noastră, precum s-a retras bisericuţa de lemn în interiorul ei.

”Oamenii din sat au venit către biserică, femeile din sat au adus ştergare să împodobească biserica, noi le-am pus în biserică cum ne-am priceput. Lucrează la aceste şterguri o iarnă întreagă, se supără dacă nu le punem pe pereţi. Aici se mai face slujbă doar la hram, de «Cuvioasa Paraschiva». Acum suntem mai puţin de 30 de oameni în sat şi nu mergem toţi la biserică. La biserica nouă. Înainte, încăpeam tot satul în biserica asta de lemn. Mulţi oameni. Că era mai mare satul. Îmi amintesc de când eram copil, cum veneam aici de Paşti”.

L-am ascultat, şi cum ne-am adunat cinci oameni în faţa bisericii, am văzut că nu încăpem toţi cinci în pridvor. Am plecat capul şi am întrat pe rând în bisericuţa de lemn. Fătul bisericii înainte. Biserica s-a deschis, aşa cum s-a deschis pădurea când am intrat în Stejera. Spaţiul interior strâmt şi jos al pronaosului s-a făcut drum larg către inima bisericii. Cinci oameni ce nu încăpeam în pridvor, strânși în gândurile noastre, abia ne puteam ajunge cu degetele în naos. Câţi oameni vor fi încăput aici în alte vremuri când satul se aduna de Crăciun să se scuture de noapte şi să creadă într-un alt început de veac? Spatele lor lipit de perete a șters pictura din pronaos cu diavoli şi păcate, aburii respiraţiei lor s-au adunat să înmoaie bolta naosului făcând-o aproape străvezie. Din mica bisericuţă din Stejera or fi privit mulţi din acest capăt de lume către altă Lume. Navetiști – cum s-ar zice…

Florin POP

(Fragment din jurnalul de cercetare de teren ”Biserici din Chioar. Tururi virtuale”, 2019)

 

Lasă un comentariu