Există o mulțime de legende în Maramureș despre făpturi magice sau reale, dar cele despre solomonari se spun parcă doar în șoaptă, de teamă să nu le fie atrasă mânia. Credința populară este că aceste făpturi, la limita dintre magie și real, pot controla vremea, grindina, furtunile. Astfel, exista un fel de teamă, dar și respect pentru ei.
Despre „ultimul solomonar” din Maramureș s-a scris în presă că ar fi murit în 2003. Un reportaj fascinant despre un bătrân dintr-un sat din Maramureș descria viața ciudată, la limita sărăciei, dar pigmentată cu momente la limita magiei a acestuia.
Oamenii aveau pentru el o formă de respect amestecat cu teamă, deși părea cel mai sărac din sat și chiar era pusă la îndoială sănătatea lui mintală. Când la înmormântarea lui a avut loc o rupere de nori care a creat panică în sat, s-a spus despre „Ionu Morarului din Susani” că a fost solomonar. De fapt, că a fost „ultimul solomonar” din Maramureș.
Făpturi cu chip de om
Despre aceste făpturi se credea că au chip de om, dar au o viață pe care cu greu o pot înțelege ceilalți oameni. Chiar până la jumătatea secolului trecut, în Maramureș se mai credea în existența acestor făpturi mitologice. Probabil unii bătrâni ar putea jura că ei încă mai sunt printre noi.
Folclorul contadictoriu aduce asupra solomonarului o imagine cu atât mai complexă. De cele mai multe ori este socotit drept discipol al Diavolului, însă alteori este consdierat chiar un sfânt.
„Mai mult decât nişte simpli vrăjitori ori șamani autohtoni, acești <gonitori de nori> au fost asociați ba cu preoții asceți traco-geţi, ba cu urmașii taumaturgului Sântilie, ba cu cei ai înțeleptului Împărat Solomon. Spirite superioare, inițiați în descifrarea stihiilor, a vechilor scrieri, în prezicerea viitorului și în stăpânirea fenomenelor meteorologice extreme, despre solomonari se spune că sunt activi din luna mai până la sfârșitul lui septembrie”, scrie Iulia Gorneanu într-un articol pe tema solomonarilor.
„Deși au înfățișare de cerșetori, sunt recunoscuți după accesoriile purtate: o carte veche, un frâu din coajă de mesteacăn, un topor vrăjit și un toiag cu care a fost omorât un șarpe. Unii spun că ar avea și o toacă mică din lemn”, mai arată etnologul Iulia Gorneanu în articolul ei.
Semidivinități, ușor de „recunoscut”
Istoricul maramureșean Teofil Ivanciuc spune despre aceștia că erau, de fapt, semidivinități care pot călători pe cer, călare pe balauri, conduceau norii, stăpâneau furtunile, ploile și grindina. Însă informațiile păstrate despre credința în aceste făpturi sunt puține și fragmentate, dar se crede că ar proveni din vechi credințe dacice.
„Ce s-a păstrat (despre vechea credință, n.r.) sunt doar fragmente de legende”, arată el, completând că legendele au fost completate intuitiv. „Solomonarii se consideră că ar fi fost urmașii acelor preoți dacici care umblau prin mări. Ar fi fost o semidivinitate de origine dacică”, mai arată el.
Vechile credințe populare arătau că balaurii provin din șerpi care nu au văzut sau nu au fost văzuți de om sau animal timp de șapte ani. Apoi, dacă mai mulți balauri suflă în foc, acolo se formează o mărgică ce are proprietăți magice. Balaurul care o va înghiți va putea zbura. De altfel, în Maramureș există multe legende și mituri despre „mărgeaua șarpelui” și proprietățile ei magice.
Se credea că solomonarii pot îngheța apele, pot aduce grindina și pot pricinui multe necazuri sătenilor, dacă aceștia nu s-au purtat frumos cu el.
