Share
Nepoata ÎPS Iustinian, ghidul din  Plopiș care-şi cucereşte turiştii cu poveştile locului

Nepoata ÎPS Iustinian, ghidul din Plopiș care-şi cucereşte turiştii cu poveştile locului

Călătorii caută poveşti, locuri şi oameni care să le stârnească emoţie şi uimire, care să le rămână în minte şi-n suflet printr-un „ceva”. Şi-acel ceva nu e întotdeauna uşor de construit, de prezentat, de oferit. Însă, atunci când locul e încărcat de poveste, iar omul care o spune face parte din ea, pentru că rădăcinile lui sunt acolo, lucrurile se leagă, se conturează, plac, conving şi rămân.

Silvia Pop dezvăluie poveștile locului și energia pozitivă a bisericii din Plopiș

În Plopiş, poveştile ţâşnesc de peste tot, precum izvoarele primăvara din pământul reavăn. Poveşti adevărate, istorii îndepărtate, spuse cu drag şi cu căldura cu care-ţi alinţi copiii, de oameni cărora-n Maramureş li se spune „faini”. Amintiri spuse cu grija ca, din istorisirea ta, lumea să înveţe, să ţină minte şi, mai ales, să ducă mai departe. Aici arhaicul pare că vorbeşte prin fiecare scârţâit al lemnului, prin culorile costumului tradiţional, prin verdele şi auriul frunzelor, prin crucile de piatră care stau mărturie trecutului, prin cărările care brăzdează satul.

Silvia Pop – nepoata IPS Justinian (vezi foto), şi el de loc din Plopiş – știe poveştile satului nu doar din cărţi şi monografii, ci din ceea ce i-au spus bunicii, din ce au aflat şi ei de la bătrânii satului, din ceea s-a transmis din gură-n gură, din generaţie-n generaţie. Tot ce ştie spune cu căldură tuturor turiştilor care vin în număr mare la biserica de lemn  monument UNESCO. ”Sunt turişti care stau mai bine de o oră la biserică. Le spun istoria bisericii, dar le vorbesc şi despre mesajele din picturile de pe pereţi, de pildele din Biblie din care s-au inspirat”. Silvia Pop e ghid la Centrul de Informare Turistică de la Plopiş şi e ceea ce s-ar putea numi ”omul potrivit la locul potrivit”. Pasionată culegătoare de folclor în tinereţe, Silvia Pop nu se limitează la a prezenta sec istoria bisericii şi elementele de construcţie ale acesteia. Vorbeşte despre energia pozitivă pe care bisericuţa din lemn, construită în 1789 pe culmea din centrul satului,  o transmite tuturor celor care-i trec pragul.

Stejarii pentru biserică au fost ţinuţi 30 de ani la uscat

Biserica din Plopiş, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, esenţializează de fapt povestea unei comunităţi, atestate documentar în 1583, a credinţei unor oameni care, acum aproape trei secole, au făcut eforturi uriaşe ca să-şi construiască locul de rugăciune şi închinare. Chiar dacă satul, amplasat iniţial mai la vale, în locul numit „La Firmă”, a ars în totalitate, cu tot cu biserică, oamenii şi-au refăcut gospodăriile şi, în 1789, au început reconstruirea bisericii. Din vechea biserică a rămas doar o cruce de piatră care, probabil, să fi fost altarul, dar s-au salvat şi  patru icoane care se găsesc în pronaosul noii biserici.

30 de ani au stat aşteptat plopişenii ca buştenii de stejar uriaşi să se usuce, în locul numit „Pe Dâmburi”, pentru a-i putea apoi urca pe culme pentru construcţie. „Bătrânii spun că fiecare stejar era tras cu câte şase boi, atât era de mare. Şi nu se puteau tăia cu ferăstrău obişnuit, pentru că erau prea groşi. Erau nişte fierăstraie perpendiculare cu care meşterii le tăiau, dar s-a lucrat foarte mult şi din bardă. Fiind lemn de stejar, s-a păstrat din el doar inima” – spune Silvia Pop. Buni lemnari, locuitorii satului au construit biserica în aşa fel, încât turnul să se poată mişca atunci când bate vântul, fără însă a se rupe. De fapt, plopişenii sunt cunoscuţi în ţară şi pentru realizarea spectaculoaselor lăzi de zestre şi lădoaie.

Povestea monedelor de sub masa din altarul bisericii

Şi poveştile Silviei Pop nu se opresc aici. Ea le vorbeşte turiştilor despre lespezile de piatră cu care s-a pavat biserica, dar şi despre faptul că piatra era o sursă de venit pentru oamenii din sat. Din piatră se făceau „cuţile” pentru ascuţit coasele.

49 de familii au participat la construirea bisericii care dăinuie peste timp, cu turnul străjuit de alte patru turnuleţe, aşa cum în Maramureş mai sunt doar patru biserici. Niciuna dintre familii n-a ţinut să-i fie consemnat numele, ostentaţia nefiind apanajul acelor vremuri. „Au fost voci care au întrebat de ce e atât de înaltă biserica şi dacă nu cumva această înălţime e un semn de mândrie. Eu nu cred asta, pentru că nimeni nu şi-a dat numele… Eu cred că s-a făcut o biserică înaltă din dorinţa de a fi mai aproape de cer”. Singurul semn care relevă contribuţia celor 49 de familii e dat de cele 49 de monezi care se află sub masa din altar, alături de inscripţia cu numele preotului – Damian.

„Se presupune că şi pictorul – Ştefan Zugravul – ar fi tot de la noi, pentru că, nu departe de biserică, este o grădină care se numeşte „Tertiul Zugrădenilor” şi care e posibil să fi avut legătură cu el. Sunt doar patru biserici de lemn în Maramureş – Budeşti, Şurdeşti, Rogoz şi Plopiş – care au turla principală străjuită de alte patru turnuleţe, fapt care relevă existenţa în sat a unui sfat al bătrânilor cu drept de judecată.

Japonezii s-au închinat în biserica din Plopiş

Turiştii sunt interesaţi de semnificaţia picturii, de spectaculosul arhitecturii bisericii, dar şi de poveştile despre locuri, despre sat şi despre personalităţile care au pornit de acolo. Spaniolii au fost fascinaţi de dantela de la ştergarele vechi din biserică, pentru că seamănă mult cu ceea ce se croşetează şi se brodează şi în Spania. Norvegienilor le-a plăcut arhitectura şi lucrătura lemnului, pentru că seamănă cu civilizaţia lemnului din ţara lor. Japonezii au fost fascinaţi de somptuozitatea construcţiei, de înălţimea turnului, dar şi de faptul că încă se mai slujeşte în biserică. Nu puţini sunt turiştii care asistă la slujbă, uimiţi de faptul că oamenii vin în număr mare la biserică, adesea îmbrăcaţi în elegantul costum popular de Fisculaş. „Au fost japonezi îmbrăcaţi cu chimonouri, oameni de o religie total diferită de a noastră, care s-au închinat când au intrat în biserică, pentru că aşa au simţit. Atât de mult i-a impresionat slujba!

Ultima întâlnire cu ÎPS Iustinian

Sunt turişti care revin, care recomandă biserica altor turişti. Sunt impresionaţi de faptul că de aici a plecat IPS Iustinian. Îi interesează şi-i fascinează istoria sa, mai ales când află că bunica mea a fost soră cu mama lui, că mormintele familiei sunt în curtea bisericii. Îmi place să le povestesc despre poveţele pe care ni le dădea, despre hărnicia familiei lui – una dintre cele mai puternice din zonă.  La ultima întâlnire pe care a avut-o cu fiul meu, înainte cu o săptămână de a muri, i-a dat atâtea sfaturi despre viaţă… dar şi o mulţime de cărţi. Probabil avea o presimţire atunci, pentru că a fost singura dată când nu i-a spus băiatului meu să revină să-l vadă” – spune Silvia Pop, cu aceeaşi emoţie cu care-şi primeşte turiştii la Centrul de Informare Turistică, pe care l-a amenajat cu ţoale, feţe de masă, covoare şi şterguri, ca să arate ca o veritabilă încăpere de casă  tradiţională de Maramureş.

Dana G. BUZURA

Foto: arhivă personală Silvia Pop; Gabriel Motica.

 

2 Comentarii în această postare

  1. Ciprian

    Ultima întâlnire cu ÎPS Iustin – corectati afirmatia

    Răspunde

Lasă un comentariu