Share
Lacrimi româneşti în Viena (GALERIE FOTO)

Lacrimi româneşti în Viena (GALERIE FOTO)

În fond, e vorba despre emoţie. Şi, dacă stai să o descompui bucată cu bucată, o să vezi că e o înşiruire de lucruri simple, de fapte mărunte şi aparent banale, care-ţi construiesc universul, care te ancorează în lumea de care oricum eşti profund şi iremediabil legat. O să afli mereu şi mereu că acolo-ţi sunt rădăcinile, amintirile, satul copilăriei, ţara, dragostea…  Am plâns româneşte în Viena la bustul lui Eminescu, din faţa Bisericii Ortodoxe ascultând priceasna cântată c-un dramatism indescriptibil de delicata Silvia Timiş. „La umbra crucii tale plâng…” spunea fata frumoasă îmbrăcată în costumul adevărat de Maramureş, cu opinci şi zadii, în timp ce Maria Zapca – faimoasa creatoare populară din Săpânţa torcea şi plângea, iar Iuliana Dăncuş, directorul Ansamblului Folcloric Naţional Transilvania îşi ştergea lacrimile în spatele unui stâlp, pentru a putea intra zâmbitoare în următorul minut în direct la televiziune. În tăcerea sacramentală a ascultării,  mi-am privit colegii şi cunoscuţii şi i-am văzut lăcrimând şi simţind româneşte laolaltă cu sutele de români ieşiţi de la slujba de duminică. „La 2,5 kilometri de mormântul lui Beethoven, ascultând această priceasnă, constatăm că muzica e divină” – a spus Nicolae Dura, vicar episcopal al comunităţii româneşti din Viena.

„Din fericire sau din păcate, comunitatea românilor din Viena e bine reprezentată”

Ce-a fost de fapt? O descindere românească la Viena cu prilejul Zilei Europei. Nu s-a mers precum Horea la împărat, acum aproape un sfert de mileniu pentru apărarea drepturilor moţilor, dar s-a mers „de-acasă”, cum spunem noi în Maramureş. Adică nu cu mâna goală, ci cu meşteri care-au lucrat o săptămână să reabiliteze poarta maramureşeană amplasată acum mai bine de zece ani în parcul Prater din Viena. O poartă ca un semn de aducere aminte a rânduielilor româneşti, ca un loc de pelerinaj pentru comunitatea românilor din Viena şi pentru toţi cei care vor să ne descifreze fabuloasa cultură a lemnului, adunată ca-ntr-un bogat parfum în simbolurile porţii maramureşene. „Din fericire – sau din păcate – comunitatea românilor din Viena este bine reprezentată!” – spunea, nu fără amărăciune, preotul la slujba de sfinţire a porţii, vorbind despre legătura românului cu lemnul, despre meşterul cioplitor care se-nchină înainte de a tăia lemnul pe care urmează să-l dureze-n poartă, în casă, în stâlp.

Şi s-a văzut că românii sunt mulţi la Viena când platoul din faţa bisericii ”Sfântul Apostol Andrei” s-a umplut de lume, după ieşirea de la slujbă. Unii dintre ei erau în straie populare, pentru că aflaseră că va fi un moment românesc acolo, adus de Consiliul Judeţean Maramureş şi de Ansamblul Folcloric Naţional ”Transilvania”. Întâlniri, unele prestabilite şi anunţate, altele întâmplătoare, între cei de-acasă şi cei de departe de casă, poveşti şi lacrimi. Şi-o încărcătură emoţională ce făcea aerul să pară tare ca piatra şi te făcea să-i simţi existenţa aproape material. Dansuri din Maramureş şi din Transilvania, muzică şi amintiri, poveşti şi oameni prinşi să joace roata cu dansatorii maramureşeni.

Rânduieli româneşti

Lemnul şi lutul – două elemente fundamentale în existenţa omului tradiţional – au fost reprezentate prin crucile specifice de Săpânţa aduse de Dumitru Pop Tincu, unul dintre continuatorii unicului meşteşug al făuririi crucilor din Cimitirul Vesel, şi prin oalele de lut ale lui Daniel Leş. În simplitatea-i princiară, Maria Zapca şi-a tors caierul de lână cenuşie, în timp ce olarul a demonstrat cum se face o oală de pus laptele la prins şi le-a amintit tuturor despre rânduielile româneşti, despre meşteşugurile care se moştenesc din tată-n fiu, aşa cum şi el a moştenit olăritul de la tatăl său. „Totdeauna cu sfinţenie mă apropiu de acest pământ  pe care-l plămădesc, pentru că în acest pământ sunt dacii liberi din Maramureşul istoric.  Şi-l vom făuri şi-l vom duce în toată lumea, să le spunem că de acolo a pornit civilizaţia. Rânduiala, portul, hainele toate spun despre cuminţenia noastră.” – a spus olarul, ca un îndemn spre a ne reapropia de simplitate.

Ca-ntr-o fericită îngemănare, în acea duminică mohorâtă şi rece, c-un vânt prea rebel parcă pentru luna mai, în micul spaţiu de credinţă şi spiritualitate românească s-au petrecut riturile şi momentele importante pentru viaţa românului: slujba, cele două botezuri care au avut loc în biserică după slujbă, o cununie religioasă, o expoziţie de cruci din Cimitirul Vesel, demonstraţii de olărit şi de tors, cântecul – de la cel religios până la cel de dragoste -, jocul şi gătitul. Toate amintind de rânduielile fireşti din viaţa omului tradiţional, de trecere şi petrecere, de naştere, nuntă, botez şi moarte.

Dana G. BUZURA


Acum poți urmări știrile DirectMM și pe Google News.


Lasă un comentariu