„Când aveam opt ani am făcut un fund de pernă la Anişca lu’ Ion Găhiuţă şi am luat 25 de lei pe el. Mi-am luat eugenii pe ei. Apoi am făcut o dantelă la Mariuca lu’ Ionu Stinii şi pe banii de pe ea – 110 lei – mi-am luat tergal de rochie”. De-atunci au trecut aproape 60 de ani şi nu există nicio casă în Berinţa pentru care Livia Şovre să nu fi făcut măcar o dantelă, o faţă de masă, un mileu…
Îi spuneam „nepoata Livia” și făcea parte din copilăria mea, aşa cum fac parte casa noastră de pe uliţa Dâmburilor din Berința, şcoala mea sau casa de peste drum, mare şi albastră, cu imensul ei cuptor, plină de unghere şi mistere, în care lelea Leontina din Coastă povestea cu un umor desăvârşit şi râdea cu o poftă ca nimeni alta.
Mi s-a părut firesc să o văd mereu cu dantela şi cu acul în buzunarul de la şorţ, ca și cum dantela ar crește direct de acolo, croşetând cu o viteză ameţitoare, aruncând câte o privire spre dantelă doar din când în când, pentru că mâinile păreau că merg singure, conducând fin şi sigur modelul. Cu baticul legat la spate, vorbea şi râdea şi părea că umple spaţiul cu buna ei dispoziţie.
Atunci, în vremea în care lucrurile se întâmplau firesc şi domol, ritmul era împietrit în sat şi pe uliţă. Femeile mi se păreau fie tinere ca mama, fie bătrâne şi sfătoase ca mama bună. Cele tinere făceau lucru de mână, iar bătrânele coceau colăcei şi pâine în cuptor, făceau prescuri și parastase. Erau extremele între care, fără griji, îmi pendula copilăria. Pe Dâmburi, toți erau înrudiți și încuscriți, fini, nepoți și cumetri, și toate se petreceau într-o devălmășie caldă și lipsită de încrâncenare: și nunțile, și botezurile, și înmormântările, și clăcile și mersul cu lucru iarna, care întotdeauna se lăsa cu cântat și voie bună. Și toată lumea era mândră că pe uliță erau – de la muncitor la academician – toate profesiile și specializările.
Acum după mult timp, o privesc la fel pe nepoata Livia, căreia anii nu i-au ştirbit nici umorul, nici pofta de lucru, nici isteţimea. Anii ei se măsoară în dantelă, în ţoale ţesute, în sarvete cu ciur sau cu pene, în ii croşetate din bumbac, în perdele și draperii de dantelă, în ornamente şi mici decoraţiuni pe care le inventează aproape pe loc.
„E o pasiune! E o pasiune grozavă!”- recunoaşte ea. Vorbeşte cu o imensă căldură și cu atâta dragoste de munca ei, cu atâta respect. Tatăl său a fost condamnat politic și asta l-a ținut mulți ani departe de casă. „Eu cu mama trebuia să ne întreţinem din lucru de mână. Mama era croitoreasă renumită. Eu am început să fac dantelă de mică. De la bunica am învățat. M-am măritat la 16 ani şi, în perioada în care băieţii erau mici, am ţesut la război. Aveam şi câte două războaie puse deodată în casă. Apoi, din ’76 m-am angajat la lapte, am fost mulți ani lăptăreasă. Îmi place să inventez tot timpul ceva nou, să mai adaug, să caut. Îmi ajunge să am o rotiță de model, că după aia, o așez, o combin, mai adaug și una-două îmi iese o față de masă. Mă trezesc dimineaţa la patru, îmi fac o cafea, şi până vine ora de așezat cu animalele, fac dantelă. Pot să fac cam un metru de dantelă într-o zi. Când nu pot să dorm noaptea, mă apuc și număr casele la care am făcut dantelă. În Berința … la toate. Dar am și în Cărbunari, în Copalnic, în Măgureni, în Dumbrăvița…”
Nu s-a dat înapoi nici de la cursul de meșteșuguri tradiționale pe care, cu câțiva ani în urmă, l-au absolvit multe femei din Berința. Atunci i s-au deschis perspective noi, pentru că oameni care știu să aprecieze valoarea unui creator popular au descoperit-o și au promovat-o. Acum e meșter popular cu patalama și e căutată și chemată pe la multe târguri. Expune adesea la evenimentele și expozițiile organizate la Bastionul Măcelarilor din Baia Mare. Aduce dantelele și modelele sufletului ei acolo și, mai nou, caută și recondiționează ii și cămăși tradiționale din Berința.
În timp ce-mi povestește, deschide dulapul și le scoate pe pat, le aranjează și le pune pe categorii: „Astea sunt foarte vechi și lucrate foarte mărunt. Uitați-vă ce dantelă deasă și măruntă au la mânecă. Am avut expus spăcelul de mireasă al mamei. Îmi place să vadă lumea cum se lucra mai demult, cât erau de migăloase, de frumoase… Am adunat cămăși de la oamenii din sat, ca să le expun…Am scormonit în lada de zestre…Vedeți, cămașa asta bărbătească are peste o sută de ani.”
Îmi arată apoi zecile de dantele, de sarvete, de fețe de masă, ba chiar păpuși făcute din sculuri de bumbac, îmbrăcate în costume populare. Fiecare dantelă are o poveste, fiecare obiect are o valoare sentimentală. Face perdele pentru pensiuni, pentru case cu pretenții, pentru oameni care cunosc și apreciază munca manuală, meșteșugul tradițional. De curând a abordat-o un englez, un tânăr absolvent de studii de specialitate, căruia i-au plăcut exponatele sale și care i-a sugerat o colaborare.
”Am făcut globuri, mărțișoare, huse de telefon, gentuțe, eșarfe, gablonțuri, bluze… Lucrez cu bumbac pentru că e cel mai valoros și mai bun. Mă mai ajută și nora care a învățat să croiască ii, pe care tot noi coasem și modelele, mă ajută și la sarvete, la ciur și vrem să dau mai departe meșteșugul la nepoțica mea.”
Sunt subiectivă şi recunosc: mi-e drag să vorbesc cu ea, mi-e drag să scriu despre ea. Mi-e drag pentru că face parte din copilăria mea, dar mi-e drag şi pentru că e exponentul unei generaţii spre care trebuie să privim cu atenție și să preluăm cu grijă și respect ceea ce ne oferă cu atâta generozitate. Ei mai au multe de spus, de arătat, dar sunt adesea prea discreți, prea tăcuți. Sunt lăzile de zestre în care trebuie să scormonim până nu e prea târziu.
Dana G. BUZURA
