Pentru pasionaţii de lectură a trecut demult vremea în care se înscriau pe liste de aşteptare la librării pentru a reuşi să cumpere o carte bună, o carte rară, un autor valoros. Azi, vorbim de multiple posibilităţi de accesare a informaţiei, de carte tradiţională versus carte pe suport digital, de biblioteci reale versus biblioteci virtuale, de posibilităţi de accesare rapidă a unui uriaş evantai informaţional. On-line-ul a preluat o mare parte din efortul fizic al consumatorului de carte, care poate să-şi caute şi să-şi comande on-line cărţi din orice colţ al lumii. Înainte de 1989, marile cărţi şi autorii lor au fost mereu în atenţia cenzurii, care – din perspectiva regimului de-atunci – avea menirea să apere populaţia de anumite influenţe, care ar fi putut să o bulverseze ideologic şi să zdruncine aşa-zisa armonie naţională.
Prof. dr. Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu” din Baia Mare aduce pe tapet frământările intelectualilor din perioada de dinainte de 1989, când era mai important să ai în bibliotecă o carte bună, decât dacă ai fi avut unt sau carne în frigider.
Trei exemplare trebuiau să ajungă pentru biblioteci, instituţii şi cititorii unui județ
S-a vorbit mult despre diferitele forme de cenzură, însă s-au spus puţine lucruri despre cenzura prin tiraje, mai ales în ce priveşte lucrările care nu trebuiau să ajungă la populaţie, fiind considerate periculoase. „De exemplu, apăruse, la Editura Didactică şi Pedagogică, cartea lui Freud – Introducere în Psihanaliză. În Maramureş, erau cel puţin câteva zeci de oameni interesaţi să-l citească pe Freud. Au sosit trei exemplare care trebuiau să se împartă şi la oameni şi la instituţii. Una trebuia să fie, în mod obligatoriu, la Biblioteca Judeţeană, cealaltă trebuia să ajungă la biblioteca Institutului Pedagogic şi una trebuia să ajungă la un client al Centrului de Librării. Şi-am primit-o eu, pentru că eram principalul client al Centrului de Librării. Am împrumutat-o apoi la mulţi dintre colegii mei profesori de filosofie care trebuiau s-o citească, fiind de specialitate. Aceasta era, într-adevăr, o formă de cenzură de care nu s-a prea discutat: cenzura prin tiraje. Auzisem atunci că ar fi trebuit să se scoată un milion de exemplare din Cel mai iubit dintre pământeni a lui Marin Preda, dar s-a spus că nu se poate, invocând problema hârtiei. Mereu se invoca problema hârtiei” – îşi aminteşte Teodor Ardelean.
Și tirajul cărţilor locale era limitat
Nici pe plan local, cărţile nu aveau o soartă mai bună, pentru că şi tirajul cărţilor locale era limitat. Dacă, spre exemplu, se dorea editarea unei cărţi despre folclorul maramureşean, nu se aproba. Dacă se cerea aprobarea unui tiraj de 4000 de exemplare, se aprobau poate 400. Prof. dr. Teodor Ardelean îşi aminteşte că, oamenii care au lucrat la cenzură în Maramureș, au fost singurii din țară care au ”slobozit” niște concepte pe piaţă. „De ce zic «slobozit»? Pentru că au avut curajul să aprobe în cărţi termeni precum Crăciun, Paşti, Rusalii, ceea ce reprezintă sintagmatica de onomastică religioasă, adică acele denumiri care sunt sfinte pentru popor. Actualul Festival de Datini şi Obiceiuri de la Sighetu Marmaţiei se numea Festivalul Sărbătorilor Laice şi a reuşit atunci, totuşi, să treacă de cenzură şi să primească denumirea de Festivalul de Crăciun, deşi n-a fost uşor, ci cu controverse şi bulversări.”
Psihologia şi cibernetica: domenii interzise
Eforturile regimului de a obstrucţiona accesul publicului la cartea de calitate nu aveau niciodată efectul dorit, pentru că, atunci când lumea afla că o carte a avut o altă variantă iniţială, că a fost redusă cu un anumit număr de pagini, fiecare cetăţean se considera ca un soldat într-o mișcare de rezistență neformată, neautorizată şi făcea tot posibilul să pună mâna pe acel exemplar. Aşa s-a întâmplat cu foarte multe cărţi ale unor autori care au fost interzişi. Erau interzise anumite domenii, anumite ramuri ale științei. Era interzis să vorbești despre cibernetică sau despre psihologie. „Spre exemplu, profesorul Nicolae Mărgineanu: când a fost aruncat în pușcărie, era cel mai mare psiholog în viață, iar când a ieșit, a aflat că nu mai există psihologie și că el nu mai are nici meserie. Apoi, regimul, după ce a aruncat în închisori intelectualii, a căutat oameni care să joace rolul acestor intelectuali, simțind nevoie să şi-i protejeze. A apelat astfel la formule de protejare a mediocrității. Adică, se gândea cam aşa: dacă nu mai avem elita aceasta care se exprimă sofisticat, nu-i nimic, avem oameni simpli care înțeleg învățătura partidului. Iar cărțile care exprimau și explicau învățătura partidului luau tiraje de masă. Dar poporul reacționa. Nu le citea nimeni. Nimeni!”
Din salariul de 1580 lei pe lună, 1.100 lei se duceau pe cărţi
Atunci oamenii nu cumpărau cărţi împinşi de la spate. Oamenii mergeau la librărie şi erau necăjiţi că nu puteau prinde o carte bună. În Maramureş, apelau la şeful Centrului de Librării, un distins om de carte, domnul Şuta – despre care toţi iubitorii de carte vorbesc cu deosebit respect. „Eu mi-am făcut o relaţie la librăria care asigura Cartea la Locul de Muncă. Această librărie era cea mai aprovizionată, avea un imens volum de carte, cu căsuţe pe întreprinderi şi pe persoane fizice. Cu întreprinderile nu te puteai pune; cumpărau serios. Întreprinderea Mecanică de Maşini şi Utilaj Minier avea o bibliotecă de vreo 40.000 de volume, iar Combinatul Chimic Phoenix avea vreo 60.000 de volume. Până şi depoul CFR, o unitate foarte mică, avea acolo o cămăruţă cu cărţi. Am întrebat-o pe doamna care administra librăria cine este cel mai mare cumpărător, persoană fizică, de la librăria ei. Mi-a spus că era soţia inspectorului şcolar general adjunct, profesoară de limba română la Colegiul Naţional „Gheorghe Şincai”. Şi-am rugat-o să-mi spună de câţi bani cumpără doamna profesoară lunar, pentru că eu vreau să trec în top deasupra ei, ca să fiu primul cumpărător. „Dar, de ce?” „Pentru că, peste trei luni, va sosi cartea lui Freud aici în librăria dumneavoastră, şi vreau să o iau eu, şi nu doamna profesoară.” Am aflat că doamna cumpăra cam de 1.000 lei pe lună, pe când salariul meu de bibliotecar era de 1.580 lei. Am făcut eforturi financiare mari să cumpăr, următoarele luni de 1100 lei pe lună ca să trec în fruntea listei. Aşa l-am cumpărat pe Freud. Amintirile acestea sunt fascinante.” – povesteşte prof. dr. Teodor Ardelean.
Cenzura presei şi ornamentica politică
În fiecare judeţ exista aşa-numita Direcţie a Presei şi Tipăriturilor, care citea şi cenzura tot ce urma să apară a doua zi în presă. Exista şi aşa-numitul „catastif” cu rubrici în care se nota totul. Dacă, spre exemplu, într-un reportaj se scria că femeile de la filatură lucrează în schimbul trei, automat se nota în registru că România n-a semnat Convenţia ONU pentru Drepturile Femeilor, şi nu e permis să acceptăm ideea că femeile lucrează în schimbul trei. Cu toate că ele lucrau în schimbul trei, acest lucru nu trebuia scris în reportaj.
Ornamentica politică era o altă formă de manifestare a cenzurii. O carte nu intra la tipar până nu era ornată. Dacă se dorea realizarea unui album despre Maramureş, acest lucru nu se refuza, dar pe pagina 1 trebuia să ai un citat din Nicolae Ceauşescu, pe pagina 2, în întregime, o poză cu Palatul Administrativ din Baia Mare. Apoi, în mod obligatoriu, să fie o introducere în care să se vorbească de cuceririle socialismului în Republica Socialistă România, iar 80% dintre poze trebuiau să arate realizările economice ale anilor de construcţie socialistă. Nu puteai să pui o poză cu o casă veche, tradiţională, decât în comparaţie cu noul. Adică, puteai arăta o casă dărăpănată în stânga, doar dacă ziceai că acolo s-a demolat casa şi… iată ce bloc s-a ridicat, şi să pui poza cu blocul.
Liste cu cărți ce trebuiau retrase ”din circuitul lecturii”
Cartea lui Teodor Ardelean, Fariseii lui Iehova a apărut în martie 1984, la Editura Politică în 50.000 de exemplare şi s-a vândut rapid. Chiar dacă autorul credea că e invulnerabilă, pentru că apăruse la Editura Politică, n-a fost aşa. S-a trimis adresă către Secţiile de Propagandă ale Comitetului de Partid şi Centrele de librării judeţene, prin care se comunică, fără nici un fel de explicaţie, retragerea din circulaţie următoarele cărţi: Florian Tucă – In memoriam. Itinerar eroic, Romulus Zaharia – Ademenirea, Corneliu Vadim Tudor – Saturnalii, Teodor Ardelean – Fariseii lui Iehova. Dragomir Horpomnea – Drumul cavalerilor. „Aceştia erau companionii mei. Ne-au chemat la Comitetul Central să ne critice şi să ne întrebe cu cine am colaborat, ce fel de slalom am făcut de ne-am strecurat. Faptul că ţi se retrăgea o carte nu însemna finalul unei acţiuni sancţionatorii. Era numai începutul. Se retrăgea cartea după care, evident, începea procesul politic asupra autorului cărţii şi a eventualilor lui colaboratori.”
În acest univers complicat şi tenebros, dominat de trăiri, tensiuni şi emoţii intense, se ajungea adesea ca librăriile în care se vânduseră tirajele cărţilor considerate periculoase să fie judecate drept duşmani ai poporului. Nu se punea problema cum a scăpat cartea de cenzură, cum a trecut de toate filtrele, ci de ce au vândut librarii o astfel de carte, care se cerea pe piaţă. Întrebarea acuzatoare era: „Dar nu v-aţi dat seama că o astfel de carte nu face bine poporului?” De-aici, sigur, şi o anumită ură pe care au acumulat-o şi au avut-o cititorii mari şi adevăraţi, atunci când nu puteau prinde anumite cărţi. Era mai important să ai în bibliotecă o astfel de carte decât dacă ai fi avut unt sau carne în frigider. Nici nu se compara. Hrana aceasta era o hrană superioară.”
Dana G. BUZURA
