După 50 de ani, nepoata doctorului Bilaşcu şi-a revăzut casa copilăriei din Muzeul Satului

Când păşeşti dincolo de poarta de lemn a Muzeului Satului din Baia Mare – impunătoare şi nobilă, plasată pe prima culme din sătucul de pe Dealul Florilor – Casa Petrova e prima care-ţi atrage atenţia. Dincolo de somptuozitatea şi eleganţa sa, casa este valoroasă şi prin importanţa familiei care a locuit-o înainte de a fi achiziţionată de muzeu. Construită la mijlocul secolului al XIX-lea, casa este cea în care a copilărit doctorul Gheorghe Bilaşcu, cel care a întemeiat Facultatea de Stomatologie din Cluj-Napoca. Însă, casa mai e şi locul unor întâlniri copleşitoare şi emoţionante, al unei revederi după mai bine de o jumătate de secol. Irina Petrovai din Petrova şi-a trăit copilăria şi tinereţea în casa nobiliară de bârne, aflată  de mulţi ani în centrul Muzeului Satului. Anii au trecut şi au depăşit jumătatea de secol şi ea a crezut că poate va avea prilejul să-şi revadă casa copilăriei.

„Amu să găsăsc şi pă mama şi pă tata… Ar si bine!”

Cei care au fost martorii acestei întâlniri, într-o dimineaţă târzie de mai, au privit de la distanţă cum o femeie în vârstă, se apropie de poarta de lemn şi o mângâie cu duioşie. Ridică apoi privirea şi urcă pe cărare spre casă, cu mâna pusă căuş la gură, ca şi cum ar vrea să-şi oprească oftatul. Dar lacrimile tot nu se pot opri. „Când am văzut poarta şi casa am plâns. Că mi-o fo dor. M-am gândit, amu să găsăsc şi pă mama şi pă tata. Ar si bine!”

În general, prea puţini au fost cei care şi-au vizitat casele predate la muzeu, din motive lesne  de înţeles; modernismul a luat locul tradiţionalului, iar pentru mulţi, plecarea casei spre Muzeul  Satului a însemnat eliberarea curţii, curăţarea locului şi, adesea, construirea unei case noi pe locul celei vechi. De altfel, o casă veche, din lemn, cu pământ pe jos, nu e uşor de întreţinut.

Irina Petrovai este nepoata doctorului Gheorghe Bilaşcu, locuieşte în Petrova şi a răspuns invitaţiei celor de la Primăria Petrova de a veni la un eveniment organizat de Consiliul Judeţean Maramureş în Muzeul Satului. Recunoaşte că nu mai spera să vadă casa copilăriei, deşi are copii în Baia Mare, care i-au propus să o aducă aici, şi că a avut emoţii mari de tot rememorând momente dintr-o copilărie atât de îndepărtată.

Tabloul unei gospodării ţărăneşti de-acum 50 de ani

Cu nostalgie, într-un limbaj arhaic şi fermecător, femeia povesteşte frânturi de amintiri din casa copilăriei, construind tabloul unei gospodării ţărăneşti de acum o jumătate de secol.

„În casa asta m-am născut, aici am păşit primii paşi şi am locuit în ea 20 de ani şi… n-am văzut-o de 50 şi ceva de ani. Când am văzut-o, am plâns, că mi-o fo dor!” Se aşază cu sfială pe pat, şi-şi roteşte privirea albastră prin încăperea care i-a fost loc al venirii pe lume, al copilăriei şi tinereţii. Apoi se apropie de cuptorul pe care au dormit pe rând toţi membrii familiei, şi unde mama ei cocea câte „9 tepşuri de pită”, mai ales de Paşti. „Cuptioru… era tăt aşe ca amu, da mai mare. Pă cuptor durmem, când era frig, că vinem din şezătoare şi-mi era frig şi mă suiem pă cuptor. Da nu era ruşine că durmem pă cuptor. Durmem acolo că era cald. Vinem de la lucru şi ne răzămam cu spatele cătră căldură. Am fost opt fraţi, patru băieţi şi patru fete. Tata meu 84 de ani o locuit aici, şi mama 77, şi eu 20 de ani până m-am căsătorit. Aici m-am născut în aiasta cameră. Că demult nu mereu femeile la spital a naşte. Era moaşe în sat, o chema.”

Nimic din ce era atunci nu s-a schimbat, cu excepţia unor elemente de mobilier, pe care Irina Petrovai le descrie. „Aici avem o laiţă, aici era pat. Era laiţă să suim pă cuptor. Acolo era un dulap, acolo alt pat, masa era aicea. Erau podişoare în casă. Am nu-s atâtea.”

Ca într-o dorinţă de adulmecare, de recunoaştere şi reaşezare a unei ordini fireşti, femeia se plimbă prin fiecare cameră, pipăind cu palma pereţii văruiţi cu alb. Pare că-i vine greu să creadă că e totul e real.  Intră apoi în camera de sărbătoare. „Tăt aşe-i cum o fost. Aceia-i casa mare, pă care o ţâneam aşe… cum ţânem şi amu câte-o cameră curată. Şetrile-s roată… Asta era casă mare cu şetre roată. Avem două cămări. Sub cămara aceie mare îi beci. Am căzut acolo când eram mică… ca tăţi coconii.”

Irina Perovai spune că nu-şi mai aminteşte exact anul în care casa a fost adusă la muzeu, pentru că ea, după ce s-a căsătorit a plecat de noră. „Când o luat-o la muzeu, nu m-o întrebat pe mine nime, că un frate a meu mai mic o rămas în casă. Ca la noi, la băieţi să dă casă. Şi băiatu’ o vândut-o, că şi-o făcut alta. Şi amu… nu mai sunt căsi de bârne ca şi aiasta. Şi o fost mare şi iarna trebuie foc să o încălzeşti şi, atunci, iernurile erau mai mari. Amu nu-i frig iarna.”

Acoperişul original al casei a rezistat până în 2001

Etnologul Janeta Ciocan afirmă că această casă a fost achiziţionată în anii ’70 de Sabin Şainelic şi prezintă interes prin faptul că e o casă de oameni înstăriţi, cu mai mult de trei încăperi. La sfârşitul secolului al XIX-lea apare schimbarea în planimetria caselor din Maramureş şi apar pridvoare pe trei laturi ale casei. Acoperişul original a ţinut din 1974, până în 2001, când a fost refăcut, dar a rezistat doar doi ani, pentru că nu s-a respectat procedeul de realizare a şindrilei. Cu puţine zile în urmă, refacerea acoperişului Casei Petrova – distrus de furtuna din septembrie – a fost finalizată.

Dana G. BUZURA