Din dragoste pentru fata olarului, a devenit și el olar (GALERIE FOTO)

Mai întâi îţi atrage atenţia clincerul de la poartă, încărcat cu căni, ulcioare şi pahare. Iar, dacă ai curiozitatea de a privi mai atent spre curte, vezi că gardul e străjuit de o mulţime de clinceri plini de ceramică, plasați printre muşcate şi begonii, într-un decor cald, cu mult bun-gust. Iar dacă mai vezi şi  numărul maşinii din fața casei  – ”LUT” – ai deja suficiente date să crezi că te afli în curtea unui olar. Și chiar așa este.

Ceramică de Transilvania

Vasile Chira, olarul stabilit de puţini ani în Cărbunari, și-a construit acolo, la margine de drum şi la poale de crâng, un univers din ceramică și culoare. ”Mă tot gândeam cum să-mi definesc ceramica, într-un cuvânt. Cred că i-aș spune «Ceramică de Transilvania»”.  Atelierul  ”Chira Art”, mare, curat, ordonat, cu pereții împodobiți cu multe obiecte ceramice și măști de lemn, mă trimite cu gândul la un magazin de cadouri, cu seturi de pahare puse pe planșete la uscat, cu cutii pline cu farfurii și ulcioare, gata de livrare, cu rafturi în care sunt înșirate de toate. Pervazurile sunt precum vitrinele, cu mostre din tot ce s-a făcut în timp, cu cutii mari și mici, din care olarul tot scoate, pe rând, solnițe și suporturi pentru servețele, farfurii decorate cu tehnica traforajului, abajururi pictate, coșulețe și castroane decorate manual cu motive florale și geometrice, în culori predominant de pământ, trofee făcute pentru diverse concursuri şi festivaluri.

De la iubirea pentru fata olarului la dragostea de olărit

Drumul său spre ceramică a trecut mai întâi prin resorturi sentimentale, și a început cu mai bine de 20 de ani în urmă, când a cunoscut-o pe Ica, fiica artistului ceramist Liviu Sitar. Pe-atunci se pregătea să devină inginer mecanic și habar n-avea cum se face un ulcior sau o farfurie de lut. Talentul nu ieşise pe-atunci la lumină, pentru că nu se întâlnise cu omul care să-i descopere resortul creativ. ”Când eram doar prieteni, deseori, când o invitam  în oraş, ea-mi spunea să mai aştept puţin, că mai trebuie să termine de pictat și de decorat, pentru că lucra la atelierul tatălui său. Am început să o ajut, ca să câştigăm timp. La un moment dat, tatăl ei m-a provocat să intru la roată.  Și… am rămas acolo. Da… a fost un fel de… olărit din dragoste” – recunoaşte, zâmbind, Vasile Chira.

Coincidențe și nu prea

Vorbind despre alegerea olăritului, despre alegerea locului unde și-a construit noul atelier sau despre întâlnirea cu soţia sa, Vasile Chira spune că, inițial, le-a privit ca simple coincidențe. Apoi a realizat că lucrurile s-au legat într-un mod interesant, care i-au marcat destinul. ”Demult, de câte ori mergeam la bunici la Preluca, treceam pe lângă acest loc unde mi-am construit casa. În curtea vecină locuia un unchi de-al meu. Aici exista o fântână pe care o căutam din priviri de fiecare dată. Niciodată nu puteam să trec pe-aici fără să întreb: «Unde e fântâna unchiului meu?».  Acum am ajuns să locuiesc lângă fântână, pentru că mi-am construit casa exact lângă cea a unchiului meu.”

A reluat îndeletnicirea străbunicului

Apoi povesteşte că, abia după ce s-a căsătorit şi a devenit şi el olar, a aflat că satul bunicilor lui, Tihău-Sălaj, era un sat de olari, iar străbunicul era unul dintre ei. În timp ce povesteşte, scoate de prin cutii şi de pe pervazul atelierului zeci de obiecte, fiecare cu povestea lui. ”Cele mai multe comenzi sunt pentru pensiuni. Multe dintre ele, având specific rustic, îşi comandă vesela din ceramică. Am făcut vase din ceramică pentru multe pensiuni din toată ţara, nu doar din Maramureş. Am avut şi comenzi care au fost adevărate provocări, cum sunt lavoarele pentru baie, personalizate, cu diverse ornamente sau abajururi de lămpi.” Apoi se opreşte lângă un set de coşuri mari şi mici, decorate cu flori colorate, puse la uscat. ”Acestea sunt noutăţi. Am norocul de a avea o decoratoare foarte bună, chiar de aici din Cărbunari, care a lucrat ani mulţi la Faimar.”

De la pana de gâscă la cea de porumbel

Pe masa de lucru, sunt pregătite pe planşetă bucăţi egale de argilă care-şi aşteaptă rândul la roată. Din pământul cenuşiu-închis vor ieşi căni, oale, ulcioare, care vor căpăta forma finală doar după ce vor fi trecut, timp de opt zile, prin toate etapele: lucrul la roată, aplicarea mânerului sau a torţii, uscare, ardere, glazurare, decorare.

Materia primă – la preţuri încă rezonabile –  e adusă de la o fabrică din Sighişoara. Aceasta până va reuși să-și facă o instalație proprie pentru materia primă. Este un amestec de argilă cu apă, trecută printr-un filtru pentru impurități, prin malaxor, apoi printr-o presă cu vacuum, pentru a scoate aerul din el. Materia primă care rămîne de la o lucrae nu se aruncă, resturile se adună, se prelucrează din nou şi se toarnă în forme. Din ele se fac diverse vase mai mici, în special mărturii pentru diverse evenimente.

Îmi spune că decorează cu  ”angobe și cu cornul, nu cu gaița” și-l rog să-mi descifreze expresia, pentru el familiară, pentru mine… mai puțin. În trecut, vopseaua era pusă în corn de vacă, în vârful căruia se punea o pană de gâscă. Acum, s-a renunțat la corn și se lucrează cu pompe, cărora li se pune în vârf o pană de porumbel cu care se poate picta mai ușor, mai sigur, cu linii mai fine decât cele realizate cu pană de gâscă.

Farfurii noi și vechi, înșirate deasupra ușii de la intrare, relevă diferența între pictura cu corn și cea cu pana de porumbel. Tot acolo, în dreapta intrării, ca o nostalgică şi sugestivă carte de vizită, două farfurii mici, identice, stau mărturie începuturilor poveştii olarului. ”Sunt primele farfurii pe care le-am făcut și le-am pictat eu cu soția mea cu mulţi ani în urmă; au și numele nostru pe spate”.

Visează să facă din Cărbunari un sat-muzeu

Vasile Chira l-a iniţiat şi pe Radu, fiul său de cinci ani, care a intrat și el ”la roată” și a făcut câteva farfurii, pe care le-a vândut. Într-o zi a câștigat deja 6 lei, sumă de care era foarte mândru.

Atelierul e un spaţiu deschis. Aici vin nu doar clienţi şi cumpărători, ci şi curioşi, turişti, grupuri de elevi pe care-i iniţiază în meşteşugul olăritului. ”Am acum un ucenic care promite. Îi stă bine mâna pe lut. De la primele mişcări se văd cei care au talent, care vor deveni olari, care vor duce mai departe acest meşteşug. Pentru cei care au absolvit licee de artă, de exemplu, e mai dificil să decoreze acest fel de ceramică. Ei sunt prea perfecţionişti vor să facă totul egal, simetric, aşa cum au învăţat la şcoală. E un lucru bun, dar aici nu trebuie aşa ceva”.

De când a expus vasele la drum, au început să oprească turiştii la casa-atelier a lui Vasile Chira. E un prim pas spre ceea ce visează. Ne mărturiseşte că vrea să facă din Cărbunari, după modelul Horezu, un ”sat viu”, un sat-muzeu cu multe ateliere de olărit înşirate de-a lungul drumului, cu mulți tineri care să facă obiecte din ceramică, demonstrații de olărit și de decorat. Satul, răsfirat  de-a lungul drumului național 18B, Baia Mare – Târgu Lăpuș, ar putea deveni astfel un punct de atracție turistică, un loc de popas şi bucurie pentru cei care vizitează Maramureşul.

Dana G. BUZURA