Share
Decupaje nostalgice din Berinţa de altădată

Decupaje nostalgice din Berinţa de altădată

Vine o vreme când, după ce ni se decantează vârstele, iar copilăria rămâne înrămată pe peretele de deasupra leagănului din casa părintească, începem să o recompunem din decupaje şi frânturi de gând. Copilul din noi mai tresaltă, se mai agaţă proustian de un parfum, de o imagine, de un sunet, căutând să prelungească secunda de amintire, care-l mai ajută să se simtă atunci şi acolo.

Îmi amintesc de copilărie ca de un coş cu poame coapte,  pe lângă care treceam desculţă, fără să fi ştiut  că acolo s-au adunat firesc toate aromele din care încă mă mai hrănesc. Fără el, acum, n-aş fi, n-aş avea şi n-aş putea…

Poate pentru că a fost demult, poate pentru că a fost intens sau poate pentru că aceasta o fi normalitatea  pe care fiecare din noi o simte şi resimte, spectaculoasă şi unică, filtrată prin propria nostalgie, simt prea des nevoia să reconstruiesc sufleteşte Berinţa anilor acelora. Anii ’50-’70, când efervescenţa culturală a elitei rurale se manifesta pe deplin, ani despre care ştiu doar din poveştile părinţilor şi bunicilor.

Caragiale, în regia Ștefaniei Gheție

Şi-mi amintesc de doi dintre vecinii mei, care parcă veneau dintr-un timp mult mai de departe decât puteam eu să înţeleg atunci: doamna Ştefania şi badea Ştefănuca din Coastă.  Din când în când, mama povestea cu o admiraţie totală despre trupa de teatru din Berinţa, şi mie mi se părea imposibil de imaginat cum s-ar putea produce metamorfoza scenică a unor oameni pe care eu îi ştiam din sat, de pe drum, de la sărbători, de pe câmp sau de la serbările şcolare, la care stăteau cuminţi în sala Căminului cultural. Şi-mi spunea mama de ”doamna Ştefania Gheţie” învăţătoarea frumoasă şi aprigă care se luase-n piept cu Caragiale şi pusese în scenă ”O noapte furtunoasă”  şi ”O scrisoare pierdută”, pe un podium de scânduri amenajat  într-o sală de clasă din şcoala veche. Niciunul din cei care-i întruchipaseră pe Rică Venturiano, Veta, Ziţa, Trahanache, Zoe, Tipătescu, Brânzovenescu şi Farfuridi… nu mai sunt… dar a rămas imaginea unor epoleţi  aurii pe umerii laţi ai lui ”Ion de la Stoian” şi ”Ştefan lu’ Ion de la Zamfira” şi-a unor rochii lungi şi vaporoase în care se îmbrăcaseră ”Viorica de la Lina” şi ”Rujica Mădanului”. Şi amintirea unui Rică Venturiano spectaculos întruchipat de învăţătorul de-atunci din sat, Augustin Văleanu, precum şi a unor eroi celebri întruchipaţi magistral de sătenii care, după spectacol, se întorceau firesc … la câmp. Berinţa îl văzuse şi asimilase pe Caragiale atunci, aşa cum acum nu-l mai poate vedea. Poate doar compara cu atât de nereuşita şi perpetua parodie politică actuală.

Tilinca lui tata-moş

Şi-mi mai amintesc, când vine vorba de spectacolele berinţene, de tilinca lui tata-moş… un obiect spre care priveam mereu cu coada ochiului pentru că mi se părea imposibil de stăpânit.  Era pe undeva prin podul şurii şi, când noi copiii urcam pe furiş la ea, suflam în tilincă şi sunetul nu suna a muzică şi mă întrebam cum o fi cântat tata-moş cu ea. Şi din nou mama – cea care deţinea secretul tuturor lucrurilor – mă lămurea, spunându-mi că nu e uşor să cânţi la tilincă şi că bunicul cântă de mulţi ani, uneori chiar pe scenă, când se fac spectacole la cămin. Spunea cum venea ”doamna Elvira”, preoteasa din Berinţa, învăţătoare şi ea, şi-l lua pe tata-moş cu japca de la lucru. ”Hai, hai, bade Ilie!”. Şi îl punea să se îmbrace cu cămeşe cu cipcă şi-i punea clopul în cap, şi-l ducea la cămin să cânte la spectacol. Pe vremea aceea, săteni-şi făceau singuri voie bună în momente de răgaz şi sărbătoare. ”Şi ce cânta?” „Avea tata cântecele lui…”. Iar cântecele lui erau – am aflat mult mai târziu – nişte superbe variante ale Mioriţei.

Corul pe patru voci

Auzisem că ”badea Ştefănuca din Coastă” cântă aşa cum a învăţat la Şcoala de Cântăreţi din Cernăuţi şi că avea o anume eleganţă în a dirija corul pe patru voci pe care-l instruia. Eram mică şi habar n-aveam unde-o fi Cernăuţi-ul şi ce-o fi acela ”cor pe patru voci”. Văzându-l zi de zi, cu cheptarul de piele pe umăr şi cu pălăria de paie, trecând prin curtea noastră cu coasa-n spate şi cu coşul cu iarbă, uşor aplecat de oboseală, nu mă puteam gândi că ştie să şi cânte. Până când l-am auzit la slujba de-a treia seară de după înmormântarea lui tata-moş. Atunci, mi s-a părut că vocea a pornit singură să umple tot spaţiul, lăsându-l pe el undeva, în urmă.

Uneori, mama îi imita gesturile de dirijor, şi-mi povestea de cât de spectaculos era corul din Berinţa, despre cum se făceau repetiţii la şcoală sau cămin, vinerea şi sâmbăta, sau despre cum se mergea în deplasare la spectacole cu maşina CAP-ului.

Mult mai târziu am citit în cartea lui Valentin Băinţan „Arta corală din Maramureş” despre corul instruit de Ştefan Gheţie; pentru mine, badea Ştefănuca din Coastă. Familia lui mai păstrează caietele sale de cântece corale şi bisericeşti, unele foarte vechi şi foarte valoroase. Comori pe care e bine să le mai scoatem la lumină. Din când în când…

Dana G. BUZURA

2 Comentarii în această postare

  1. Se pare ca aci poci zice: tare nealcos multamesc ca mi-i ostoit doru’ de ulita copilariei.

    Răspunde

Lasă un comentariu