Cu ceva vreme în urmă, o prietenă-mi spunea că o tânără artistă din Borşa pictează pantofi şi haine, transformând banalul în spectaculos. Atunci, ştirea mi s-a părut interesantă nu doar ca informaţie de presă, ci şi din perspectivă pragmatică, gândindu-mă cum să-mi salvez tocurile roase ale pantofilor mei galbeni. Apoi am aflat că artista nu se limitează doar la astfel de ”pânze”, ci abordează spaţii mult mai ample. Și că a reuşit să atragă zeci de copii spre această artă, ajutându-i prin aceasta să descopere lumea culorilor, să-şi pună în valoare talentul şi sensibilitatea.
Irina Doce – căci despre ea este vorba – este o bistriţeancă de 36 de ani, din Telciu, stabilită în Borşa și care a reuşit să adune la un loc entuziasmul, talentul, altruismul şi culoarea şi să înfiinţeze o adevărată şcoală de pictură în oraşul de la poalele Pietrosului.
Într-un univers dominat de măreţia Pietrosului şi de spectaculoasa Cascadă a Cailor, pictura pare să facă parte din firescul lucrurilor. Iar când prin preajmă mai sunt şi sensibilitate, şi talent, mai e doar un pas până la crearea unei şcoli a micilor pictori. Talentul e greu de explicat, de definit, de cuantificat. Dar şi mai e greu de ţinut în frâu, de stăpânit. Dacă există, el va ieşi la suprafaţă, precum untdelemnul deasupra apei. Poate fi o irezistibilă atracţie, o indescifrabilă bucurie, un ceva care vine din interior, care te diferenţiază de ceilalţi, care-ţi face munca să pară plăcută şi creaţia să pară uşoară, care te face să nu resimţi oboseala. Sigur, mai e şi pricepere, şi rezistenţă în bătălia cu timpul, mai e şi atitudine şi putere de muncă. Şi mai e şi creaţia şi rezultatul ei.
Vocaţia redescoperită după 20 de ani, datorită băiețelului
Irina povesteşte despre sine cu simplitate şi cu un entuziasm împrumutat parcă de la copiii pe care-i conduce prin lumea culorilor. Deşi în copilărie cocheta, ca orice copil, cu culorile, s-a apucat e pictat după o pauză de 20 de ani, reluând pictura de acolo de unde o lăsase atunci.
Recunoaşte că băieţelul ei a avut un rol important în decizia de a relua pictura. „Când am văzut amprentele pe care le-a lăsat pe pereţii proaspăt zugrăviţi, am înţeles cât de uşor se poate transforma o cameră cu ajutorul picturii. Am început atunci cu teamă şi cu acea reţinere pe care o ai când porneşti pe un nou drum. Tot ce se vede în albumele mele sunt lucrări realizate în ultimii opt ani” – spune Irina. Însă, atunci când şi-a văzut prima pictură pe perete a realizat că acela este şi drumul şi destinul său. Pictând, a reuşit să transforme multe spaţii reci în camere calde şi pline de viaţă şi şi-a atras repede aprecierile celor din jur. Pentru ea pictura înseamnă nu doar provocare şi libertate de exprimare ci şi un mod de viaţă. „Pictura pe perete este cea mai apropiată de sufletul meu. Este altceva. Sunt atrasă de spaţiile mari. Dar am pictat tot ce mi-a stat în cale, pantofi, haine, pereţi, pentru că îmi place să dau valoare lucrurilor, aparent, fără valoare, să le personalizez, să scot din nimic ceva frumos.”
”Magia culorii” și zeci de mici pictori
De mai bine de un an, Irina Doce coordonează Cercul de pictură „Magia culorii” de la Centrul Cultural din Borşa, beneficiind de întreaga susţinere a administraţiei locale. Are alături peste 90 de copii, pe care i-a ajutat să-şi descopere talentul şi bucuria de a picta. Fiecare expoziţie a micilor pictori a fost transformată într-un eveniment. „În acest an am devenit ca o familie. Îmi place ambiţia copiilor, faptul că nu se lasă până nu reuşesc ce-şi propun. Mi-e drag că îmi spun de fiecare dată că tablourile lor sunt deja promise bunicilor, naşilor sau profesorilor lor. Mulţi dintre ei îşi fac picturile cadou celor dragi şi aceasta e un lucru bun. E uimitor să vezi cum copii de 6-7 ani nu se lasă de pensulă. Sunt copii care la început abia puteau trasa o linie, iar după câteva luni, au făcut desene extraordinare!”
Borşa a devenit astfel oraşul pereţilor pictaţi. Creşa pentru copii din Borşa, Casele „Share”, Hanul Pietrosul din Borşa şi camerele a zeci de copii sunt pictate de Irina Doce, cu personaje din poveştile copilăriei, dar şi cu imagini şi peisaje, cu elemente de cotidian, costume populare şi tradiţii specifice zonei.
Irina recunoaşte că pictura poate fi un mod onest de câştigare a existenţei, cu condiţia să fii mereu creativ, să vii mereu cu idei noi şi să nu pui câştigul material pe primul loc.
Dana G. BUZURA
