Ioan Covaci, „Paganini” al Maramureșului. 17 ani de la moartea marelui ceteraș

Sunt oameni care pleacă, dar al căror glas rămâne. În cazul lui Ioan Covaci, glasul a rămas în sunetul ceterii, în horile Maramureșului și în amintirea celor care l-au văzut cântând la nunți, la joc sau pe scene aflate la sute și mii de kilometri de satul său. La 23 septembrie se împlinesc 17 ani de la moartea unuia dintre cei mai cunoscuți ceterași pe care i-a dat Maramureșul.

Ioan Covaci, cunoscut mai ales ca Ionu’ lu’ Grigore și supranumit „Paganini”, s-a născut în 1939 și era originar din Săliștea de Sus. A fost unul dintre acei muzicanți formați nu în sălile unui conservator, ci în lumea satului, acolo unde muzica se învăța ascultând, privind și cântând alături de ceilalți. A început să cânte la vioară încă din copilărie, iar la maturitate devenise unul dintre cei mai expresivi interpreți ai muzicii tradiționale din Maramureșul Voievodal.

În sat era Ionu’ lu’ Grigore. Pentru publicul din străinătate a devenit însă „Paganini”. Porecla nu era una aleasă pentru afiș. Institutul Cultural Român consemna încă din 2008 că numele i-a fost dat, cu admirație, de spectatori din Germania. O relatare publicată în aceeași perioadă păstrează și povestea care ar fi stat la originea supranumelui: în timpul unei interpretări i s-ar fi rupt două dintre corzile viorii, însă Ioan Covaci ar fi continuat să cânte. Episodul le-a amintit celor din public de legendele care circulă în jurul virtuozității lui Niccolò Paganini.

Dar asemănarea nu stătea doar într-o întâmplare spectaculoasă. Cei care l-au văzut cântând vorbeau despre felul aparte în care trăia muzica. Nu era un interpret nemișcat, preocupat exclusiv de execuția tehnică. Muzica îi cuprindea trupul, gesturile și chipul. ICR descria, cu prilejul participării sale la programul „Ultimii rapsozi”, patosul interpretării, improvizația, strigăturile și extraordinara sa creativitate scenică.

Ioan Covaci aparținea unei lumi în care ceterașul nu era doar cel care asigura muzica unei petreceri. În satul tradițional, el trebuia să cunoască oamenii, obiceiurile și momentele precise ale ceremonialului. Trebuia să știe când muzica cheamă lumea la joc, când însoțește mireasa, când schimbă ritmul și când lasă loc strigăturii. Repertoriul lui Ionu’ lu’ Grigore era, tocmai de aceea, mult mai larg decât simpla colecție de hori maramureșene. Institutul Cultural Român amintea că stăpânea repertorii românești, ucrainene și evreiești întâlnite la nunțile din Maramureș.

Această diversitate spune, de fapt, ceva important despre vechiul Maramureș. Muzica locului nu s-a născut într-un spațiu izolat. Români, evrei, ucraineni, maghiari și romi au trăit vreme îndelungată unii lângă alții, iar muzicanții satelor au fost printre cei care au trecut cel mai ușor granițele dintre comunități. O melodie se putea auzi la o nuntă românească, apoi într-o altă formă la o petrecere ucraineană sau evreiască. Ceterașul trebuia să le cunoască pe toate.

Ioan Covaci a fost și membru al grupului vocal-instrumental Iza, unul dintre ansamblurile care au dus muzica tradițională autentică a Maramureșului dincolo de granițele județului și ale țării. Numele lui apare, de pildă, pe discul dedicat muzicii românești, ucrainene și evreiești din Maramureș, realizat din înregistrări făcute în anul 2000 la Hoteni și publicat în 2002. Muzeul Național al Țăranului Român îl menționează pe Ioan Covaci „Paganini” la vioară, alături de alți muzicanți ai Grupului Iza. Discul surprinde inclusiv melodii de joc, cântece de nuntă, întreceri între ceterași și a fost apreciat de presa de specialitate din străinătate.

Poate tocmai aici se află adevărata importanță a unor oameni precum Ioan Covaci. Ei au prins o lume tradițională încă vie, înainte ca scena, festivalul și spectacolul folcloric să devină pentru mulți principala formă de întâlnire cu muzica satului. Pentru Ionu’ lu’ Grigore, cetera nu era un obiect de patrimoniu și nici o demonstrație folclorică. Era instrumentul cu care se mergea la nuntă, la joc și la petrecere, adică acolo unde comunitatea își trăia efectiv viața.

În octombrie 2008, cu mai puțin de un an înainte de moartea sa, Institutul Cultural Român îl invita la București în cadrul programului „Ultimii rapsozi”, inițiat de Grigore Leșe. Pe scenă au fost atunci cetera lui Ioan Covaci, zongora lui Ion Covaci și doba lui Ioan Gaga. Era, în esență, aceeași formulă simplă care putea pune în mișcare cândva un sat întreg.

Ioan Covaci a murit la 23 septembrie 2009. Avea 70 de ani. Au trecut 17 ani, dar muzica lui a rămas în înregistrări și, poate mai important, în memoria unei generații care încă știe cum suna o nuntă maramureșeană înainte ca boxele, sintetizatoarele și repertoriul standardizat să schimbe aproape totul. Ionu’ lu’ Grigore aparține acelei generații de muzicanți pentru care tradiția nu trebuia conservată, pentru că încă era vie. O primeau de la cei dinainte, o schimbau puțin prin propriul talent și o lăsau celor care veneau după ei.

Iar dacă ascultăm astăzi cetera lui Ioan Covaci, dincolo de virtuozitatea care i-a adus numele de „Paganini”, se aude ceva mai greu de păstrat într-o arhivă: sunetul unei lumi maramureșene care, încet, se îndepărtează de noi.

Sursa FOTO: captură YouTube

Vasile Petrovan

Citește și: