Sunt locuri în care un spectacol nu poate fi privit ca un simplu spectacol. Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighetu Marmației este unul dintre ele. Aici, între zidurile fostei închisori, cuvintele despre detenție, frică, anchete și libertate au o altă greutate. Vineri, 28 august, tocmai într-un asemenea spațiu, publicul a urmărit spectacolul de teatru-document „Mărturii din închisori”.
Evenimentul a fost realizat de Centrul Cultural Sighetu Marmației, în parteneriat cu Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței și Radio Sighet, iar conceptul, scenariul și coordonarea i-au aparținut Ilenei Nemeș-Pop. Spectacolul a pornit de la memoriile unor femei care au cunoscut direct represiunea și închisorile regimului comunist.
Nu au fost personaje inventate pentru scenă. În spatele fiecărui nume se află un destin adevărat.
Ileana Nemeș-Pop a interpretat-o pe Aristina Pop, maramureșeanca din Lăpușul Românesc care, la numai 18 ani, a ajuns alături de tatăl și fratele său în rezistența anticomunistă din Munții Țibleșului. A fost prinsă de Securitate în 1953 și condamnată la 20 de ani de muncă silnică. A ieșit din închisoare în 1964. Memorialul de la Sighet îi păstrează mărturia în arhiva sa de istorie orală.
Delia Șerba a adus pe scenă destinul Liei Lazăr Gherasim, Monica Darvai a interpretat-o pe Adriana Georgescu, Corina Paul pe Maria Radu, Ioana Popovici pe Arlette Coposu, Ștefania Adela Pop pe Lena Constante, iar Claudia Mintău pe Micaela Ghițescu.
Sunt nume care ascund ani de anchete, condamnări și detenție.
Arlette Coposu, soția lui Corneliu Coposu, a fost arestată în 1950, într-un proces fabricat, și condamnată la 20 de ani de muncă silnică. A trecut prin închisorile Malmaison, Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc și Oradea și a fost eliberată abia în 1964.
Micaela Ghițescu era studentă la Filologie când a fost arestată, în 1952. Una dintre „vinovățiile” sale era că frecventase Institutul Francez și corespondase cu persoane din străinătate. După detenție avea să devină una dintre importantele traducătoare ale culturii române, semnând peste 80 de volume traduse din mai multe limbi.
Lena Constante, artistă și memorialistă, a cunoscut la rândul său detenția politică și a lăsat una dintre cele mai puternice mărturii despre anii petrecuți în închisorile comuniste. Memoriile ei se regăsesc astăzi printre sursele folosite de Memorial pentru documentarea represiunii asupra femeilor. Tocmai aceasta a fost forța spectacolului de la Sighet. Pentru o vreme, aceste femei nu au mai fost doar fotografii de arhivă, nume înscrise într-un document sau personaje ale unor cărți de memorii. Au primit din nou glas.
Într-un loc în care au fost închiși și au murit oameni pentru convingerile lor, teatrul-document capătă o simplitate greu de obținut pe o scenă obișnuită. Nu are nevoie de artificii. Povestea este suficient de puternică.
La spectacol au avut o participare specială Flavia Ana Maria Popovici, Mara Hotea și Vivien Leah Cuth, iar sonorizarea a fost asigurată de Mihai Lumei. Publicul a avut acces liber.
Poate că asemenea întâlniri sunt cu atât mai importante cu cât generațiile care au cunoscut direct comunismul devin tot mai puține. Pentru cei tineri, anii despre care vorbesc aceste femei riscă să devină doar câteva pagini dintr-un manual: arestări politice, Securitate, condamnări, închisori.
Dar între o cifră și un om există o diferență enormă. Când auzi povestea unei tinere care pleacă în munți la 18 ani și este condamnată la muncă silnică, când afli despre o studentă trimisă în închisoare pentru legături considerate suspecte cu Occidentul sau despre o femeie condamnată într-un proces construit de regim, istoria devine mult mai greu de redus la o lecție învățată pentru a doua zi.
Iar la Sighet există poate cel mai potrivit loc pentru asemenea mărturii. Fosta închisoare politică este astăzi unul dintre principalele spații din România dedicate memoriei victimelor comunismului. „Mărturii din închisori” nu schimbă trecutul și nici nu încearcă să-l înfrumusețeze. Îl aduce, pentru câteva zeci de minute, mai aproape.
Iar fotografiile rămase după întâlnirea de vineri surprind ceva ce nu se vede întotdeauna într-un document istoric: oameni de astăzi încercând să dea din nou glas unor oameni pe care un regim a încercat cândva să-i reducă la tăcere. Poate că acesta este și rostul memoriei. Nu să rămână închisă într-o arhivă, ci să fie transmisă mai departe.
Vasile Petrovan
